Sub Aripa Diavolului

Capitolul 26

   Era momentul adevărului.

   Cel puțin asta își tot zicea Rhoda în gând de câteva zeci de minute, căci, de cum văzuse pe fereastră că cei doi se întorseseră la cvartir, picioarele nu i se mai opuseră și putu ajunge fără alte ezitări la ușă. Lady Dacia apăruse imediat după și îi spusese că stăpânul o aștepta în salon. Decisese să își schimbe rochia călduroasă și albăstruie de care prinsese drag, iar ochii îi căzuseră pe numeroasele perechi de pantaloni din șifonier.

   În Tarzivona erau rare momentele în care femeile purtau pantaloni, întrucât se credea că fustele acopereau formele corpului pe care numai soții aveau voie să le vadă. Nici la călărie nu prea erau folosiți, iar ea nu încetase nicio clipă să își dorească să nu mai simtă faldurile încâlcite ale rochiilor. Își zâmbi complice și alese o pereche neagră de pantaloni, care i se mulă perfect pe pulpe, apoi se opri la o tunică largă, de culoarea gălbuie a florilor de piatră. Fu pe deplin mulțumită când picioarele se cufundară în moliciunea unor ghete îmblănite ce îi ajungeau până la glezne, apoi își împleti cu rapiditate părul nisipiu într-o coadă de pește și păși nerăbdătoare pe hol.

   Doar că, atunci când ajunse în Cuibul Viperelor, nu se aștepta să fie cineva acolo și se opri surprinsă în momentul în care îl zări pe Tabor, lordul Pădurii de Bumbac, stând la pervazul ferestrei spre care Diavolul privea de fiecare dată când stătea în salon. Însă ochii lordului nu erau pierduți în zare, ci erau concentrați asupra sticlei pe care părea că pictează.

   Își ridică privirea spre ea, iar sprânceana i se arcui odată cu colțul buzelor.

   — Măi să fie, spuse el vesel, nu mă așteptam să te grăbești atât de mult să mă vezi.

   Rhoda închise ușa în urma ei și își lipi spatele și podul palmelor de ea.

   — Lordul mi-a spus să îl aștept aici.

   — Chiar așa? Prea păcat, cerul se vede minunat de aici. Nu e frustrant cum nu putem să întipărim pe sticlă sau pe hârtie frumusețea pe care o captează ochii? Și ochii ăștia trădători... uită prea repede cât de perfecte sunt unele lucruri, le șterg cu cât trec anii, până ajung doar niște pete încețoșate.

   Rămase tăcută, neștiind ce să-i spună. Tabor nu părea că vorbește cu ea, ci că își mărturisește sieși gândurile cu voce tare.

   — Și urechile astea... te ajută să auzi cele mai plăcute sunete, dar te trezești la un moment dat că nu ți le mai amintești. Și nasul, ah! Ce miresme îmbietoare poate să simtă! Și buzele căldura altor buze și dulceața cea mai otrăvitoare a sărutului... și rămâne doar amintirea, care te ucide încet cu conștientizarea faptului că nu mai poți avea ce-ai avut odată. Ce efemeră e emoția umană!

   Rhoda îi căută ochii, însă nu îi putu găsi, întrucât Tabor avea fruntea sprijinită de fereastră. I se păru pentru câteva clipe că vorbește o cu totul altă persoană, căci nu îl mai văzuse până atunci atât de serios, de posomorât. Fusese mereu vesel și glumeț.

   — Ai fost îndrăgostit, milord? cuteză să îl întrebe, iar răspunsul lui veni după alte câteva secunde de tăcere.

   — Am fost, într-adevăr. Nu ești curioasă să știi ce am făcut de am rămas să trăiesc o eternitate?

   Ochii i se măriră de uimire.

   — Credeam că lucrurile astea nu se discută pe aici.

   Tabor zâmbi trist în colțul buzelor și își plimbă mâinile peste sticla pictată cu vopsea neagră.

   — Eu și lordul tău avem cu totul și cu totul alt fel de blesteme. Când eram un simplu muritor, nu eram atât de hain precum fusese el. Nici atât de bogat, chiar dacă unchiul meu era nobil al castelului. M-am îndrăgostit de fiica unui hangiu într-o noapte în care ploaia mă prinsese pe drum. După trei halbe de bere și o porție de terci fără gust, mi-au oferit o cameră la etaj. Era foarte frumoasă și gingașă – locul ei nu era într-un han atât de împuțit și de vulgar. Am trecut de multe ori pe acolo după aceea. Tatăl ei își dăduse seama că îi dădeam târcoale și nu era chiar atât de mulțumit, căci o promisese deja altui bărbat căruia îi datora bani pentru că reparase acoperișul. În fine, ideea e că am iubit-o atât de tare, încât am furat-o într-o noapte și am dus-o la mine acasă. Nu fii așa surprisă, râse slab când îi văzu ochii holbați, pe atunci așa se luau fetele. Am aflat apoi că era o vrăjitoare și am acceptat-o așa cum era. Rămăsese și însărcinată și mai avea puțin până să nască...