Sub Aripa Diavolului

Capitolul 37

   Din spatele unui pilon la care nici măcar lumina felinarelor nu putea ajunge, Serafina privi tăcută cum fostul ei logodnic se strecoară afară din dormitorul muritoarei, apoi cum se furișează în propriul apartament, aflat la nu mai mult de câțiva pași distanță. Înțelegea de ce își rezervase acel etaj doar pentru el și Rhoda - ar fi făcut la fel, dacă ar fi fost stăpâna cvartirului.

   Știa fiecare por de pe chipul Diavolului de parcă ar fi fost propriul ei chip și s-ar fi privit neîncetat în oglindă. Și totuși, era ceva ciudat la el: emoții pe care nu le mai văzuse înainte acolo unde obișnuiau să fie numai încruntături și nicio urmă de zâmbet. Era fericire, era poftă de viață. Poate și iubire.

   Serafina nu avea habar cum ar fi arătat stăpânul ei îndrăgostit, cum ar fi arătat ochii lui cuprinși de flacăra iubirii. Acum, privind lucrurile așa cum erau, nu își putea da seama dacă era fericită sau nu că Diavolul nu o iubise.

   Cazimir.

   Numele lui era Cazimir.

   Iar acum că muritoarea îl pronunțase, dintr-o inconștiență dăruită de zeii la care se închina, fără îndoială, numele lordului era pe buzele tuturor musafirilor, muritori sau nu, pe buzele tuturor servitorilor care au trăit odată cu ei vremuri tulburate.

   Își dorea să îl rostească, și nu doar pentru ea, ci să îl rostească de față cu Diavolul, să îl strige, așa cum obișnuia să facă demult.

   — Nu știu de ce mai sunt surprins de faptul că îl pândești ca o pisică, răsună o voce în urechea ei, răgușită, bărbătească. Seducătoare.

   O recunoștea prea bine. Și nu trebuia să se întoarcă pentru a vedea cine i se alăturase, căci izul ce îi dansă pe sub nări se imprimase de multă vreme în așternuturile patului ei. Lemn ars. Ciocolată.

   — Iar eu nu știu de ce nu mă mai surprinde că mi te alături. De fiecare dată.

   Miloje nu îi mai răspunse multe clipe bune, rămânând la fel de tăcut ca și ea în timp ce priveau ușa ce se închisese în urma Diavolului, care fusese prea preocupat de durerea sa pentru a-i auzi. Pilonul se simțea rece sub palmele ei, la fel ca vântul ce intra pe o fereastră spre care nimeni nu mai avea curajul să se îndrepte pentru a o închide.

   Abia ieșise din sala de muzică atunci când auzise agitația. Strigătele servitoarelor care cereau prosoape cu apă fierbinte pentru lady Rhoda și ceai de scorțișoară pentru a-i ameliora durerile menstruale. Se dusese spre primul etaj și se ascunsese după același pilon de lângă care nu se mai mișcase de atunci. Privise îngrijorarea și frica de pe fața lui Cazimir când dăduse buzna în dormitor, ferocitatea cu care sărise Bufnița la gâtul său neoprindu-l.

   Se întrebă dacă fusese vreodată îngrijorat față de sănătatea sa, așa cum era atunci. Dacă îl întreba pe tatăl ei, atunci când nu se vedeau săptămâni întregi, cum se mai simțea, ce fel de dulciuri îi plăceau, ce prefera să facă. Dacă menstruația ei era în regulă, dacă era pregătită pentru a face copii.

   Pentru că tatăl Diavolului o întreba mereu, își dorea atât de mult un moștenitor pentru Cazimir, unul pe care să îl crească după propriile sale metode, așa cum făcuse cu el.

   Serafina era sigură că i s-ar fi frânt inima dacă pruncul lor ar fi crescut la fel. Da, atitudinea Diavolului, aerul său rece și arogant, grația și felul în care mergea cu bărbia ridicată i s-ar fi părut oricărei femei atrăgător, măritată sau nu, dar ea știa ce se afla în spatele acelui comportament: ore întregi în care învățase reguli de etichetă, țipete, nuielele pe care le primea peste degete când rata o clapă a pianului, poate chiar și biciuiri când umerii i se încovoiau, chiar și pentru o bătaie de inimă, bordelurile în care tatăl său îl arunca în fiecare noapte ca să învețe cum să fie bărbat. Lacrimile mamei sale, văzându-și băiatul transformându-se într-un monstru manierat.