Capitolul 32

5.2K 576 69
                                    


   Numele lui era Cazimir.

   Numele lui era Cazimir și ura din tot sufletul acest nume pe care îl purta și tatăl său, iar pentru cel din urmă nu avea suficiente cuvinte să-și exprime disprețul. Bărbatul voise să moștenească totul de la el: numele, înfățișarea, cinismul, egoismul și șarmul. În timp ce se putea spune că luase de la el tot ce era mai rău, mama sa îi dăduse o frumusețe extrem de rară ce nu ajunsese, însă, și la interior. Păcat de acei ochi de culoarea cristalelor lapis lazuli, de buclele aurii prin care își trecuseră mâinile toate doamnele înaltei societăți cât timp fusese copil!

   Iar acum, când se întorcea acasă după ce petrecuse mai bine de jumătate de an în capitală și prin alte regate prin care îl cărase unchiul său, regele, își simțea furia arzând prin toți porii. Casele pe lângă care trecea trăsura neagră, condusă de patru cai la fel de întunecați, nu se schimbaseră prea mult. Nici oamenii care ieșeau din ele, purtând haine care să le scoată în evidență bogăția ce avea să le aducă atenția lorzilor și ducilor ce își rezolvau treburile prin satul său natal, mult mai curat decât restul orașelor pe care le văzuse. Regatul Ares era la început de drum și avea tot timpul din lume să se dezvolte - după granițe erau pământuri sterpe, nelocuite încă, îi spusese regele.

   Și totuși, când trăsura opri în dreptul conacului și își zări mama așteptându-l cu lacrimi în ochi la capătul scărilor, cu inima bătându-i dintr-o dată de fericire că dorul de ea se sfârșise și că îi vedea chipul după o perioadă lungă ca veacuri întregi, Cazimir își dădu seama că totul era doar un vis.

   Nu, nu un vis – o amintire. Una pe care timpul i-o ștersese din minte, până când ajunsese să fie doar o imagine vagă a cvartirului în care trecuse prin atâtea suferințe.

   Mama lui.

   Casele din jurul conacului.

   El. Numele lui. Cazimir.

   Cazimir

   Cazimir

   Cazimir

   Aproape șase veacuri trecuseră de când cineva îi mai rostise acel nume, de când el însuși și-l spusese în gând sau îl murmurase, sunetul pierindu-i pe buze. Inima lui bătea tare, tare, tare, de parcă se trezise dintr-un somn adânc și își amintise cine era, de parcă se născuse pentru a doua oară.

   Cazimir

   Cazimir

   Numele acela îi răsună în urechi chiar și după ce coborî din trăsură, chiar și după ce fiul grăjdarului sosi cu o umbrelă în dreptul lui, căci crezuse că umezeala de pe obraji îi erau propriile lacrimi, și nu picăturile de ploaie – sau poate erau amândouă. Ochii săi nu se opriră nicio secundă asupra roșcovanului care-și plecase sfios capul, oricât de mult își dori asta. Voia să își ceară iertare, ceva ce nu făcuse niciodată pentru nimeni, voia să-l implore să îl ierte pentru tot ce îi făcuse, pentru că, ultima dată când îl biciuise ca pe un animal sălbatic, fusese chiar în ziua plecării sale spre capitală. Și acea zi nu urma să fie nici ultima. Aureus, majordomul lui, cel care stătuse lângă el, în ciuda a toate suferințele prin care îl făcuse să treacă -

   Îl ocoli fără să îl privească; mândria lui nu îi permitea să se înjosească în asemenea fel.

   Mama lui nu mai era singură în capătul scărilor. Serafina se bâțâia emoționată de pe un picior pe celălalt, ținându-și mâinile strânse în dreptul abdomenului, cu o sclipire entuziasmată în ochii negri. Logodnica lui, o frumusețe tânără și zburdalnică, femeia cu care avea să-și petreacă multe zile de atunci încolo.

Sub Aripa DiavoluluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum