!Fantezie romantică!
Pecetea Blestemaților #1
Rhoda Peadar nu și-ar fi închipuit în veci că regimentul ei urma să fie atacat de ființe deloc umane. Ori că printre ei se afla lordul Pădurii Roșii, Diavolul căruia tatăl ei urma să i-o dea pentru ca...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Când se trezi cu tâmplele bubuindu-i de durere, Rhodei îi luă câteva momente să își aducă aminte ce se întâmplase. Nu știa exact ce o făcuse să se simtă atât de amețită, încât să adoarmă, sau să leșine, dar avea o bănuială că norul de ceață care intrase în trăsură avea legătură cu asta. Era în același loc, întinsă într-o poziție incomodă pe banchetă, cu o pernă sub cap. Încă se aflau în mers, dat fiind faptul că totul în jurul ei se zguduia zgomotos. Îi era frică să mai privească spre fereastră să vadă dacă mai erau în Pădurea Roșie, așa că nu făcu decât să își maseze gâtul și să geamă de durere.
Diavolul și Aureus își întoarseră tăcuți capul spre ea, privind-i fiecare mișcare.
— Cât timp a trecut? întrebă, cu o răgușeală enervantă în glas.
— Câteva minute pentru noi, ore pentru tine, îi răspunse roșcatul, băgându-și pachetul de cărți în buzunar.
— De ce? De ce mă simt atât de amețită? Totul se învârte în jurul meu.
— Fiindcă niște creaturi atât de slabe precum oamenii nu au ce căuta în Pădurea Roșie.
De data aceasta, Diavolul fu cel care îi răspunse, și, din cauza uimirii, Rhoda își răsuci poate puțin prea repede capul spre el. Gura i se deschise fără să vrea, văzând că dârele de sânge îi dispăruseră de pe față. Ba mai mult, își coborâse de tot gluga, iar șuvițe bogate de păr blond îi cădea până la umeri, făcându-i chipul să arate ca al unui zeu. Cu toate că încă purta masca, Rhoda nu putu decât să se gândească la cât de frumos era bărbatul din fața ei și, pentru un moment, nu își dădu seama de ce oamenii îl numeau în fel și chipuri.
Un colț al buzelor parcă i se arcui provocator, dar gestul dispăru la fel de repede precum apăru.
Fata clipi rapid din ochi și își scutură capul, câteva șuvițe lipindu-i-se de obraji. Își aminti ce spusese acesta ultima oară și își încruntă sprâncenele.
— Atunci eu ce caut aici? Ce vreți de la mine?
Aureus zâmbi până la urechi și se lăsă pe spate, întinzându-și picioarele. Rhoda se mută mai la dreapta, ca nu cumva să se atingă de el, deși acum se afla prinsă între trupurile celor doi. Își trase mai bine rochia pe picioare și începu să își frece brațele. Poate ar fi trebuit să își ia mai multe lucruri la ea. Poate că nu ar fi trebuit să își scape arcul din mână nicio secundă.
— Răbdare, draga mea, îi răspunse acesta. Vei afla când ajungem la conac, căci ai să stârnești curiozitatea pădurii. Și crede-mă, nu ai vrea asta.
Rhoda își aminti de vorbele bătrânilor ce se strângeau în jurul focului din vatră și șușoteau între ei, ca urechile curioase ale copiilor să nu audă ce nu trebuie. Povesteau de Pădurea Roșie, numită așa din cauza ceții pictate cu sângele celor care îndrăzneau să pună piciorul în codru și nu se mai întorceau niciodată. Vorbeau de sălbăticiunile care se ascundeau în umbre și stăteau la pândă după mirosul cărnii de om, de oasele care se adunaseră de-a lungul zecilor de ani pe pământul veșnic rece, de comorile îngropate adânc și pe care nimeni nu reușise să le scoată de acolo. Șușoteau de Lordul care fusese blestemat să nu-și părăsească niciodată casa, de neputința lui de a vedea lumina soarelui. Își aminti cum tatăl ei îi povestise, poate acum un an, că acesta locuia într-un conac numit Cvartirul Șobolanilor, care devenise hotel cu sute de ani în urmă și găzduia alte creaturi care voiau să pășească pe continenul lor, Cerus. Pădurea Roșie avea jumătate de suprafață în țara cu care ei erau la cuțite, Vodsk, iar cealaltă jumătate era pe teritoriul Regatului Pierdut.
