Sub Aripa Diavolului

Capitolul 40

   Câteva zile mai târziu, Rhoda se trezi că își roade agitată unghiile, obicei la care renunțase complet în ultimele săptămâni. Nu știa ce să facă, unde să privească sau de câte ori să își deschidă gura pentru ca ochii să nu îi trădeze emoțiile și să lase la iveală secretul imens pe care se chinuia să îl țină.

   Atât de importantă era ziua aceea. Atât de importantă, încât îi venea să plângă și să râdă în același timp.

   La miezul nopții, Cazimir urma să împlinească 647 de ani.

   Își repetase cuvintele de zeci de ori în gând și de fiecare dată ajungea să hohotească, amuzată de numărul imens și de împrejurările care îi făcuseră pe toți să o ia razna. Aureus abia îi spusese asta cu două zile în urmă (după ce ieșise zâmbitor din turn), îi povestise despre cum lordul se închidea mereu în apartamentul său în această perioadă pentru a nu participa la balul pe care cei din cvartir îl dădeau în cinstea lui. Majordomul pierduse numărătoarea anilor în care îi sărbătoriseră ziua fără el.

   Așa că îi revenise ei sarcina de a-l ține distras, de a nu-l aduce aproape de pregătirile ce erau în toi la parter. Nu era chiar atât de greu precum și-ar fi închipuit, mai ales că lordul abia o lăsa să se dea jos din pat. Îi mutase aproape toate lucrurile în dormitorul său pentru ca aceasta să nu străbată holul până la ea ca să se schimbe sau să își facă baie. Nu își dădea seama dacă mai ieșise de acolo în ultimele trei zile, mai ales când lady Dacia le aducea mâncare de fiecare dată, le lua hainele murdare și le curăța camera atunci când aceștia se încuiau în camera de baie și nu mai ieșeau ceasuri întregi de acolo.

   Duseseră destul de des bușteaul la castor, așa cum zisese Tija. Nu era colțișor din apartament care să nu le fi întâlnit trupurile înfierbântate, deși patul rămăsese locul lor preferat. Lui Cazimir îi plăcea să o picteze acolo, căci, cu cât orele treceau, cu atât mai multe portrete apăreau. Rhoda nu își dădea seama când le făcuse pe toate - erau multe în care ea nici măcar nu era atentă, fie o surprinsese citind, fie dormind sau cântând la vioara pe care nu știa cine o adusese acolo.

   Nu fusese greu deloc să îl țină distras, însă în acea seară i se păru mai dificil ca niciodată. Trăsura era prea mică pentru a-și feri privirea la nesfârșit, iar ochii începuseră să o doară la cât de mult se holbase pe fereastră. Începuse să ningă de ceva timp, iar zăpada se așternuse pe toate lucrurile din jur. Pământul arăta ca o plapumă de puf, deși păruse o pătură sângerie când ceața din pădure se plimbase pe deasupra ei.

   Profitase de ninsoare și îl rugase pe Cazimir să se ducă la festivalul de iarnă de care îi spusese și să ia trăsura până în capitală, nu să se teleporteze acolo cu puterile sale întunecate pe care încă nu le putea înțelege. Drumul de câteva ceasuri nu îi adusese plăcere lordului, iar Rhoda începea să înțeleagă de ce.

   Cei doi cai albi pe care Zavian îi mâna erau puternici și antrenați pentru astfel de vreme necruțătoare, însă roțile trăsurii patinau din când în când și se împotmoleau în băltoacele ce înghețaseră doar la suprafață, iar frigul nemilos se strecura cumva înăuntru, făcând ferestrele să se aburească.

   Cazimir bombănea nemulțumit la fiecare salt pe care îl făcea trăsura și era tentată să îi repete nemulțumirea, însă, din moment ce trăgea de timp trebuia să fie recunoscătoare.

   — Ești nespus de agitată în ultima vreme, îl auzi rostind, după care adăugă: ești atât de nerăbdătoare să ajungă parfumierul?

   Rhoda clipi nedumerită și își întoarse privirea spre el. Nu se obișnui încă să îl vadă îmbrăcat în altceva în afară de veșnicele sale haine, deși nu renunțase la culoarea întunecată. Se îmbrăcaseră cât de cât tradițional pentru acea perioadă: amândoi purtau căciuli de blană de vulpe polară (după cum îi spusese), paltoane îmblănite până la mâneci și gulere și cizme în care i-ar fi transpirat picioarele dacă ar fi mers. Rochia ei avea blană chiar și la tiv și se simțea ca și cum capa pe pare i-o pusese Cazimir pe umeri era o vulpe adevărată. O înfofolise ca pe un copil și știa că arăta ridicol - poate că era modul lui de a se răzbuna pentru faptul că râsese fără oprire de încruntăturile lui în timp ce se îmbrăca în hainele care nu îl încântau atât de mult.