!Fantezie romantică!
Pecetea Blestemaților #1
Rhoda Peadar nu și-ar fi închipuit în veci că regimentul ei urma să fie atacat de ființe deloc umane. Ori că printre ei se afla lordul Pădurii Roșii, Diavolul căruia tatăl ei urma să i-o dea pentru ca...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Croitoreasa o pocni peste ceafă.
— Nu te mai mișca, moțato! Vrei să-ți cos pielea?
— Dar ai strâns corsetul prea mult! se plânse Rhoda, chinuindu-se să respire în încăperea care devenise prea călduroasă.
Bătrâna, parcă vrând să o molesteze, trase de șnururi, făcând-o să icnească zgomotos.
— Cine te-a pus să slăbești atât? Acum arăți ca o scobitoare, fremătă croitoreasa, mișcându-și mâinile dibace pe faldurile de mătase și satin.
— Am mâncat două săptămâni la rând numai terci și pâine învechită, iar uneori, căpitanul mă acuza de orice, doar ca să-mi ia porția de sub nas. Oricum, de ce e rochia asta așa de mare și de grea? Ți-am spus că o vreau simplă. Astea sunt perle adevărate? O să-mi rup gâtul pe pantofii ăia!
Ar fi putut la fel de bine să-i spună că era alergică la toate acele materiale ce o înconjurau, că bătrâna cu păr cărunt tot ar fi continuat să murmure cuvinte dojenitoare la adresa ei și să o împingă în coaste ca să o facă să tacă. Nu știa de cât timp stătea pe acea platformă rotundă de lemn, cu spatele drept și mâinile ridicate în lateral, însă i se părea mai chinuitor chiar și decât alergatul pe dealurile castelului cu noaptea-n cap.
Ekaterina Peadar chicoti din colțul încăperii, iar Rhoda îi aruncă o privire dezaprobatoare. Acum că era sănătoasă și putea să meargă de una singură, mai greu, ce-i drept, mama ei voia să fie pretutindeni, să ajute la pregătiri și să o încurajeze așa cum știa ea mai bine.
— Taci și ține ăsta! croitoreasa îi puse între buze un ac prin a cărui ureche era trecut un fir roșu de ață. Vezi să nu-l înghiți.
O privi și pe ea încruntată, însă se decise să nu comenteze asupra superstițiilor bătrânei.
— Regele a spus să-ți fac cea mai frumoasă rochie dintre câte s-au văzut, adăugă câteva clipe mai târziu. Prințul a ales culoarea.
Rhoda mormăi, neputând să scoată vreun cuvânt cum trebuie. Poate că Lachlan era înfricoșat de sânge, însă roșul era culoarea lui preferată. Roșu, la fel ca pantalonii din uniforma militară a soldaților. Acum chiar îi plăcea rochia.
Stacojiul se potrivea pielii ei bronzate, ce părea frecată pe alocuri cu sclipiri de aur. Nu avea guler și nici mâneci și era suficient de decoltată, încât să îi etaleze formele. Din fericire, acoperea și soarele de pe piept, pe care Rhoda se strădui să îl ascundă sub un bandaj micuț; nu găsise încă o explicație pentru el. Corsetul era împrejmuit de multe pietre prețioase, șlefuite așa încât să pară mici flori pe o câmpie mare. Fire de aur și de argint coborau în unghi ascuțit până la eșarfa neagră ce îi cuprindea mijlocul cu o fundă. Faldurile erau așezate cu atenție pe o crinolină cu cel puțin cinci cercuri, făcând-o să arate ca un clopot, iar stratul fin din exterior avea spre tivuri broderii frumoase în formă de flori. Îi fu frică să întrebe dacă pietrele de pe pantofii cu tocuri prea ascuțite erau cu adevărat cristale.
