Sub Aripa Diavolului

Capitolul 23

   Se trezise în miezul zilei cu ochii pufoși și obrajii pătați de lacrimi uscate. Spatele o durea din cauza poziției în care adormise, iar piciorului stâng îi luă ceva până să se dezmorțească. Rămase câteva minute bune în capătul patului, apoi scăpă cu greu de crinolină și ieși pe hol.

   Nu stătuse multe zile la cvartir, dar niciodată nu fusese atât de liniște, chiar și pe timpul zilei. Probabil toți se aflau în tărâmul viselor. Profitând de acest fapt, își pregăti singură baia și rămase în cadă până când gândurile ajunseră să se încurce unele în altele, până când pielea începu să o usture de la cât de mult o frecase.

   Cu toate acestea, nu putu scăpa de amintiri.

   Fusese o naivă pentru că se încrezuse în Velizar și se lăsase condusă de el afară, păcălită de faptul că acesta voise să îi dea cadoul acolo. Și chiar dacă acesta o sărutase cu câteva zile în urmă, în acel moment nu mai dorise să îi facă jocul și în niciun caz nu avusese de gând să decadă atât de mult, încât să se giugiulească cu el pe o bancă, undeva unde ar fi putut fi văzuți cu ușurință. Dar din prima clipă în care își înfipsese dinții în pielea sensibilă a gâtului ei și din prima clipă în care încercase să se împotrivească, prințul își folosise asul din mânecă și aceeași putere care îi furase aerul din plămâni când o cunoscuse pe Freja, se revărsase din nou asupra ei, cu și mai multă forță, cu și mai multă incapacitate chiar și de a-și roti ochii.

   Și când aleea se împânzise cu tot felul de oameni, înțelesese că fusese prinsă în capcana lor. Făcută de rușine într-un mod care o scârbea și o făcea să-și dorească să se înece sau să dispară brusc.

   Dintr-o dată, nici măcar nu își mai dorea să plece din cvartir. Vreodată. Ar fi putut să fie și ea blestemată să trăiască în întuneric; nu i-ar mai fi păsat. Tot ce regreta era faptul că părinții ei o văzuseră și urmau să îi împărtășească și ei rușinea.

   Își alese din dulap cea mai umilă rochie pe care o găsise, una de culoarea cenușei și cu mâneci până la coate. Fiind dezgustată de urmele roșiatice care îi rămăseseră pe gât, își pusese și o eșarfă și își lăsă părul încă ondulat să îi cadă pe umeri, apoi coborî la parter.

   Cu toate că era zi, holurile păreau la fel de întunecate ca și pe timpul nopții – draperiile groase și închise la culoare nu lăsau nicio rază să pătrundă, însă torțele ardeau neîncetat. Se aștepta ca toți să fie retrași în propriile dormitoare, însă câteva bucătărese dereticau de zor și, după ce rămaseră o secundă cu ochii holbați spre ea, făcură scurte reverențe cu zâmbete uriașe pe chip și o întrebară dacă puteau să o ajute cu ceva. Stomacul răspunse în locul ei, dar, în ciuda feluritelor mâncăruri pe care i le arătaseră, alese pâine caldă cu brânză de capră, așa cum obișnuia să mănânce acasă.

   Nu se duse în salon, ci rămase acolo și le ascultase cum vorbeau cât timp mesteca înfometată. Lucrau acolo de dinainte de blestem și aleseseră să își păstreze serviciul, chiar dacă, în atâtea secole, strânseseră suficienți bani încât să ducă vieți regești. Îi spuseră că îl ajutau uneori pe Cullen, deoarece acesta nu lăsa pe nimeni să gătească atunci când se afla la cvartir și nimeni nu gătea pentru stăpân în afară de el. Conacul era mai pustiit acum, pentru că cei mai mulți dintre musafiri fie se teleportaseră la balul dat în cinstea ei, fie făceau promenade în capitală, în Salvira, unde se țineau festivități în cinstea regelui Loxias, care era înfumurat pentru că Diavolul nu plecase genunchiul nici în fața lui, nici în a strămoșilor săi.

   O bucătărească de vârstă mijlocie povesti cu haz acestea. Tot ce ținea de Pădurea Roșie, cu toate că se afla pe teritoriul Vodskului, era sub stăpânirea Diavolului, iar regele nu avea nimic de spus și, chiar de ar fi avut, nu putea face nimic în legătură cu asta. Dacă voia să vorbească cu Diavolul, atunci trebuia să vină până la cvartir, să treacă de șiretlicurile pe care le năștea pădurea câteodată și de creaturile ce îi dădeau târcoale. Iar după ce ieșea din birou, în urma unor discuții pe care ele nu le putuseră afla niciodată, suveranul spumega de furie și se urca în trăsură blestemându-l pe Diavol, de parcă ar fi crezut că avea puteri de vrăjitor.