!Fantezie romantică!
Pecetea Blestemaților #1
Rhoda Peadar nu și-ar fi închipuit în veci că regimentul ei urma să fie atacat de ființe deloc umane. Ori că printre ei se afla lordul Pădurii Roșii, Diavolul căruia tatăl ei urma să i-o dea pentru ca...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Omul se încolăcise în jurul trupului său asemenea șarpelui de mânerul bastonului pe care îl purta pretutindeni. Avea mâinile trecute peste umerii săi, cu unghiile înfipte în carne din cauza fricii, iar picioarele ei micuțe, pe care le susținea din spatele genunchilor, căutau să se cațere și mai mult pe trupul său. Părea atât de firavă în nimic altceva în afară de combinezonul subțire ce abia îi ajungea până la mijlocul coapselor, iar împletitura părului se răsfirase și trandafirul din ea căzuse pe suprafața lacului. Dacă nu ar fi fost în situația de față, Diavolul poate că ar fi dat mai multă atenție pieptului său dezgolit de care Rhoda stătea atât de lipită, de felul în care palmele ei păreau torțe vii, de obrazul ei ce se freca de al lui în încercarea de a nu privi apa...
Cerule, trecuseră secole de când nu mai fusese atins. Secole în care pielea lui nu mai intrase în contact cu alta, atâta amar de vreme în care nu mai simțise căldura unui trup muritor! Apropierea de Rhoda îl înnebunea, iar dacă răceala ca de gheață a lacului nu l-ar fi înconjurat până când chiar și el începuse să tremure, și-ar fi pierdut controlul. Știa mai bine decât oricine chinurile prin care trecea fata acum. Deși nu erau semne vizibile pe corp, în interiorul ei se dădea o luptă groaznică între delir și realitate, între nebunie și rațiune. Avea impresia că i se topea carnea pe oase, iar durerea nu era deloc falsă. Urma să își piardă mințile dacă apa nu ar fi vindecat-o mai repede, și în cele din urmă, moartea ar fi fost inevitabilă.
Rhoda își înfipse și mai adânc unghiile în spatele său, până când simți sângele șiroindu-i ca niște picături de apă. Tremura ca o frunză în bătaia vântului, iar ochii ei de culoarea mierii erau acum tulburi. Diavolul îi ridică bărbia cu două degete înmănușate – ar fi vrut să o atingă, însă nu putea risca și a doua oară – și o forță să îl privească în ochi, deși părea că vede prin interiorul ființei sale.
Încercă să ignore felul în care buzele ei cărnoase tremurau.
— Rhoda, trebuie să intrăm în apă ca să te vindeci, îi spuse serios.
Poate că nu ar fi trebuit să o anunțe, fiindcă acum se înspăimântă și mai tare.
— Totul o să fie bine, continuă el, încercând să o liniștească. Te țin eu.
Fata se încolăci și mai strâns în jurul său, până când îi simți curbura sânilor lipită de pieptul său, până când fu nevoit să o sprijine cu o mână de spate și cu cealaltă de dos. Își sprijini fruntea de umărul său și oftă. Diavolul nu mai așteptă nicio secundă și își îndoi ușor genunchii, până când apa începu să îi cuprindă cu totul. Își trecu mâna pe spatele ei și așteptă până când simți că Rhoda rămâne fără aer. Când ieșiră la suprafață, nu fu nevoie să o întrebe cum se simte, întrucât rămăsese fără vlagă în brațele sale, numai respirațiile și bătăile haotice ale inimii asigurându-l că încă mai era în viață. Se îndreptară spre mal și își feri privirea de trupul ei ce se făcuse una cu materialul ud al combinezonului; în schimb, își luă mantia de pe pământ și o înfășură cât de bine putu în ea. Se încălță în grabă și își trase cămașa peste cap, apoi o luă iar în brațe și se întoarse spre conac. Rhoda tremura mai rău decât la început și se gândi că oamenii erau niște creaturi atât de slabe, încât abia își puteau determina singuri destinul și depindeau mereu de cineva.
