Vol. II : Fighting for your love

Capitolul 7

Ambra's P.O.V

Cu o singură privire aruncată asupra camerei, în care mi-am petrecut o mare parte din adolescență, am coborât scările, fiind pregătită de plecare, dar total nepregătită să mă despart de părinții mei. Fără îndoială acest weekend petrecut alături de ei mi-a prins extrem de bine, simțeam nevoia de această pauză de ceva timp. Totul a decurs așa cum mi-am plănuit, exceptând prânzul de ieri, unde am avut parte numai de surprize.

- Scumpo, ești sigură că nu dorești să iei micul dejun înainte să pleci? Mi-a adresat mama întrebarea, punându-și mâna pe brațul meu.

- Foarte sigură, mamă. Răspunsul meu a venit sub forma unui oftat, fiind sătulă de insitențele mamei de a mânca ceva înainte de a pleca.

- Nu durează mult. A insistat pe același subiect, încercând să mă facă să cedez.

Mi-am dat ochii peste cap într-un mod subtil, punându-mi geanta cu haine pe bancheta din spate a mașinii. În mai puțin de 5 minute trebuia să plec, iar mama insista să rămân pentru micul dejun, având drept argument că ziua nu se începe fără un mic dejun bogat și sănătos. I-am aruncat o privire scurtă tatei, cerându-i ajutor, însă se pare că era de acord cu ea.

- O să luam micul dejun data viitoare, bine? Mi-am pus mâinile pe umerii ei, privind-o cu ochi blânzi și încercând să o înduplec.

- Bine. S-a dat bătută, oftând.

Am schițat un mic zâmbet și am  îmbrățișat-o, asigurându-mă că această îmbrățișare îmi va ajunge până la următoarea vizită, deși eram destul de sigură că nu era așa. Oricâte îmbrățișări aș primi, nu mă puteam sătura, erau ca o mângâie pentru suflet, iar de cele mai multe ori aveam nevoie de un astfel de gest din partea lor.

- Mi-am adus aminte! Exclamația mamei m-a făcut să tresar. Ți-am făcut un shake proteic, ți-l aduc imediat.

Mi-a făcut semn cu degetul să aștept un minut și s-a grăbit să intre în casă. L-am privit pe tata întrebător, iar el a ridicat simplu din umeri. S-a apropiat de mine și m-a cuprins în brațele lui puternice, strângându-mă la pieptul său.

- O să-mi fie dor de tine. Mi-a șoptit la ureche și zâmbetul mi-a pierit la auzirea glasului său trist. Nu suportam să-mi văd părinții supărați, niciodată.

- Și mie. Am răspuns, primind din partea sa o strângere fermă din partea lui. Capul îmi era așezat pe pieptul său, în timp ce mâna lui îmi mângâie părul. Gestul său mă liniștea  de fiecare dată.

- Ambra, vreau să-mi promiți ceva. Mi-am ridicat capul și l-am privit în ochi, ușor nedumerită. Palmele lui mi-au cuprins obrajii, asigurându-se că mi-a câștigat toată intenția.

- Ce anume?

- Promite-mi că nu vei lăsa pe nimeni să te rănească, te rog. Brusc, vocea tatei avea cu totul și cu totul altă tonalitate. Vocea lui era plină amărăciune și îngrijorare. Cuvintele lui mi-au făcut inima să se strângă. Nu știam care era motivul ascuns în spatele acestei cerințe, însă știam că avea nevoie să audă această promisiune.

- Promit. Am putut observa pe chipul său o urmă de ușurare îndată ce cuvintele mi-au părăsit buzele. Mi-a mângâiat obrazul, sărutându-mi fruntea tandru.

- Am revenit. Ne-am despărțim din îmbrățișare la auzirea glasului mamei, dar brațul tatei a rămas în jurul meu, ținându-mă aproape de el. Am privit recipientul din mâinile mamei și l-am acceptat, fără a-i adresa alte întrebări.

- Mulțumesc. Zâmbind, mi-am înfășurat ambele palme în jurul respectivului recipientul. M-am uitat în jos, tristețea cuprinzându-mă treptat. Cuvintele tatei și despărțirea de ei îmi îngreunau situația. Nu voiam să mă despart de ei. Simțeam nevoia de a mai sta câteva momente lângă ei.