Vol. II : Fighting for your love

Capitolul 42

Ambra's P.O.V

Timp de jumătate de oră mi-am căutat motivația de a părăsi patul, dar nu am găsit niciun stimulent suficient de bun pentru a mă retrage din brațele călduroase ale patului. Am continuat să stau ghemuită sub așternuturile moi, cu chipul ascuns în pernă, după draperiile pline și scufundată în întunericul camerei. Pierdută printre propriile gânduri, cu sufletul îmbătat de iluzii și imaginea lui rătăcindu-mi prin minte, mă înveleam în vise și proiectam filme, a cărui personaj principal eram chiar eu.

Trăiam cu amintirea vagă a parfumului său, a unui om plin de promisiuni și vise, ce s-au spart într-o zi și au dispărut dintr-o dată, lăsând în urmă o carcasă de carne. Alunecam pe poteci, spre nicăieri, spre un gol de lacrimi amare și sărate, conturând cu ochii minții două sfere verzi calde ca prima zi de vară, dar prigonite de destin într-o zi geroasă de iarnă. Doar în vis îi mai puteam auzi glasul sau să-i simt buzele, îmbrățișările, atingerile, dar păcat că visele au încetat să mai apară.

Și da, aș minți dacă aș spune că nu mă mai gândeam la el sau nu-i simțeam lipsa, când Harry alerga prin gândurile mele, obosindu-mă și hrănindu-mă cu speranțe false. Mă sufoca absența lui și aveam impresia că ceea ce mi se întâmpla făcea parte dintr-un film. Prea multă dramă și suferință pentru o persoană sau momentele petrecute alături de ea. Un timp atât de scurt și o mulțime de sentimente. Vocea minții mă încuraja și îmi spunea că totul va fi bine, că voi trece și peste acest hop, dar în adâncul meu știam că nu va fi. Era realitatea, nu o poveste, pe care bunicul obișnuia să mi-o spună înainte de culcare, în care binele și răul se confruntau, iar cel dintâi triumfa. Nu, era realitatea crudă, pe care trebuia să o accept odată pentru totdeauna.

Voiam să-i scriu sau să-l sun, dar o bucată din mine mă ținea în loc și îmi spunea că trebuie să încetez. Aș fi vrut să plâng, dar mă abțineam, deoarece știam că după mine nu plângea nimeni. Aș fi vrut să fiu mai indiferentă, dar acest termen nu exista în vocabularul meu. Aș fi vrut să se gândească la mine, să realizeze ce greșeală a făcut și să se întoarcă. Aș fi vrut multe, dar m-am resemnat. Existau prea multe dorințe și prea puține posibilități sau realizări.

Nu mi-a luat mult timp să realizez că promisiunile lui au fost doar o minciună. O minciună frumoasă și reală, pe care am crezut-o orbește. M-a făcut să cred că poveștile de dragoste nu existau doar în cărți. Mi-a dat curajul să îndrăznesc să visez și m-a încurajat să fiu eu. M-a făcut să mă simt frumoasă, chiar dacă eu susțineam contrariul. Mă numea îngerul lui și aș fi vrut să aflu motivul ascuns în spatele acestui apelativ. Am fost naivă sau poate nu, dar eu chiar am crezut în el, iar acum totul s-a spulberat cum se spulberă un castel de nisip când era atins de valul mării.

Mi-am răsucit corpul și privirea mi s-a fixat pe tavanul încărcat cu stele, privindu-l într-un mod nestingherit. Am încetat să mă sper că se va întoarce și lacrimile au secat. Nu aveam de gând să împart vina sau durerea la doi, deoarece Harry nu m-a forțat să mă îndrăgostesc de el și nici nu a știut că îmi va deveni indispensabil, iar plecarea lui m-ar afecta. Nu am să mai dau vina pe nimeni, nu o să mai plâng, doar o să-mi las sentimentele să prindă rădăcini, să crească în mine ca un trandafir alb, asemenea celui pe care Harry mi l-a dăruit, doar că acesta era singur și neînțeles, nu înconjurat de alte flori înmiresmate.

Un oftat mi-a părăsit buzele ușor crăpate și am înlăturat pilota de pe trupul vlăguit, ridicându-mă la marginea patului. Mi-am frecat ochii obosiți cu podul palmei, întinzându-mi membrele deasupra capului. Tălpile goale au atins parchetul rece, transmițându-mi un fior pe șira spinării. Mâinile au așezat tricoul șifonat, deplasându-mă către fereastră. Nu m-am încumetat să-mi schimb tricoul, chiar dacă îl aveam pe mine de două zile, deoarece îi aparținea lui. Am tras draperiile și razele soarelui au pătruns în cameră, fiind nevoită să clipesc des pentru a mă obișnui cu lumina.