Vol. II : Fighting for your love

Capitolul 19

Ambra's P.O.V

Gâtul mi se uscase considerabil, iar inima mi se zbătea cu putere în piept, de parcă și-ar fi dorit să evadeze din colivia ei, deoarece nu-și mai găsea locul printre celelalte organe care nu cunoșteau definiția "sentimentului" sau a "emoției". Am înghițit în sec și mi-am mușcat buza de jos, despăturind cu grijă scrisoarea. Instantaneu în ochi mi-a sărit cerneala neagră a stiloului pe care Harry îl folosise în compunerea acestei scrisori. Scrisul era unul caligrafic și extrem de ordonat, așezat cu grijă în pagina albă. Îmi era teamă să citesc, dar știam că trebuie să o fac.

Am inspirat adânc, de două, trei ori și țineam cu ambele mâini hârtia, asigurându-mă că nu o voi scăpa. Îndată ce mi-am coborât privirea, ochii mi s-au fixat pe primele două cuvinte: "Dragă Ambra". Modul în care mi-a scris numele era atât de delicat și manierat, încât ai putea spune că-l iubea sau poate îl durea. Un nod mi se formase în gât, iar lacrimile îmi înțepau ochii încă de la primele rânduri. Am încercat să mă adun și să o iau de la capăt.

" Dragă Ambra,

Nu sunt sigur dacă vei primi sau nu această scrisoare sau chiar dacă o vei primi, nu-ți vei dori să o citești, însă acest lucru nu reprezintă un impediment în a-mi așterne trăirile pe această coală de hârtie, chiar dacă îmi este greu să vorbesc pentru că încă doare.

Pentru început aș vrea să-ți spun că astăzi se împlinesc două luni de zile de când am fost internat în acest centru. Nu mi-a fost ușor, dar am încercat să mă adaptez. În fiecare zi avem câte un program bine stabilit, pe care l-am învățat și m-am obișnuit deja regulile impuse de instituție. Trebuie să menționez că fac terapie și acest lucru îmi aduce multe beneficii. Psihologul spune că fac progrese în fiecare zi și chiar îl cred. De ce o fac? Pentru că durerea se diminuează pe zi ce trece, iar asta înseamnă că încep să mă vindec. Încep să mă vindec de tine, Ambra. Am cunoscut oamenii noi care au probleme mult mai grave, dar care nu se feresc să le recunoască. Cred că ai au fost cei care m-au învățat, că nu e nimic rău în a recunoaște că nu ești bine sau că ai probleme, indiferent de tipul acestora. Din acest motiv, nu-mi mai e frică sau rușine să spun că am nevoie de ajutor. Până la urmă, fiecare are nevoie la un moment dat. Am impresia, de fapt sunt sigur, că internarea mea în acest centru a fost o decizie extrem de înțeleaptă, deoarece așa am reușit să înțeleg greșelile pe care le-am făcut de-a lungul vieții. Greșeli pe care știu că poate nu le voi mai putea îndrepta niciodată, dar nu voi înceta din a încerca să repar lucrurile pe care le-am stricat. I-am promis psihologului, dar mai ales mie, că nu mă voi da bătut, voi lupta pentru fiecare vis până când trupul îmi va cădea secerat la pământ și nu-mi va rămâne nimic altceva decât sufletul.

Să nu crezi că ai încetat să-mi treci prin minte. Nu, niciodată. Mai am momente în care mă gândesc la tine și mă întreb dacă ești bine sau dacă și tu te gândești vreodată la mine. Încă îmi aduc aminte privirea ta în momentul în care ai plecat, fără a-mi oferi o explicație. N-am să uit niciodată acea privire lipsită de iubire și îndurare. Chiar nu ți-a fost milă de mine? Te întreb asta pentru că eu încerc să înțeleg gestul tău. N-ai avut nicio strângere de inimă? Nici măcar când am căzut în genunchi în fața ta? Lacrimile mele nu te-au înduioșat? Ce fel de suflet ai, Ambra? Cum poți pune capul pe pernă, știind că ai frânt inima unui om? Nu te doare? Nu te mustră conștiința că un suflet s-a stins din cauza ta? Nu ți-a păsat, ai plecat fără să te uiți în spate. Tot ce voiai era libertate, iar tot ce voiam eu era iubire, se pare că nu ne-am potrivit la acest capitol. Îmi spuneai că te doare, dar nu aveai nici cea mai mică idee cât de tare mă durea pe mine. Treceai cu vederea, iar eu sufeream în liniște. Nu știi cât de vinovat mă simt pentru tot și regret ce-am făcut, dar asta nu înseamnă că voi uita stările prin care m-ai făcut să trec. Fiecare replică acidă, fiecare privire plină de ură, răceala și comportamentul tău mi-au arătat cât de puțin ți-a păsat de sentimentele mele. Nu ai ținut cont nicio secundă de ele, te-ai jucat cu sentimentele mele, m-ai făcut să sufăr și nici măcar nu ți-ai dat seama. E atât de ușor să distrugi emoțional un om, e ca și cum ai pocni din degete, iar acel om e în genunchi de durere. Uneori, mă întreb dacă pe tine te doare inima. Te doare, Ambra? Pentru că a mea sângerează de ceva timp și mi-e teamă că nu voi avea suficiente bandaje pentru a opri.