Vol. II : Fighting for your love

Capitolul 23

Harry's P.O.V

Cuvintele rostite de femeia frumoasă, dar îngrijorată din fața mea m-au indus în eroare. Eram confuz, iar asta se putea citi pe chipul meu, ochii mei cercetători rămânând fixați pe ființa din brațele mele. Nu înțelegeam scopul cerinței ei. M-am uitat la telefonul ce-l salvasem de la o întâlnire cu podeaua masivă, fiind nedumerit în ceea ce privește identitatea persoanei cu care a vorbit, dar mai ales motivul care a adus-o în această stare. Am simțit cum corpul i-a devenit moale și aveam impresia că va leșina, forțându-mă să-mi strâng brațele în jurul ei pentru a nu o lăsa să cadă.

- Ambra, ești bine? Am întrebat-o, observându-i lacrimile din ochi. Degetele ei mi-au prins tricoul în pumni, strângându-l atât de tare încât încheieturile i s-au albit.

- Du-mă la el. Vocea îi era atât de chinuită de parcă fiecare cuvânt rostit îi rănea corzile vocale.

Și-a înălțat capul, dezvăluindu-i ochii strălucitori din cauza lacrimilor. Am aprobat ușor din cap, punându-mi mâna peste palmele ei strânse în pumni. Mi-a eliberat materialul și a privit dezorientată în jur, urmând să se îndepărteze și a pornit cu pași ușor legănați către ușă. M-am grăbit să ajung lângă ea, deoarece mă îngrijora starea ei. A pus mâna pe clanță să deschidă ușa, dar am prins-o de braț. Era desculță, doar într-o pereche de șosete albe și subțiri, nu putea merge așa.

- Ești desculță. I-am spus spun și privirea i se mută, dezolantă, pe picioarele ei.

A făcut doi pași înapoi și a apucat o pereche de teniși, pe care i-a încălțat și nici nu s-a obosit să-și lege șireturile, le-a introdus dezordonat în interiorul tenișilor. A ieșit pe ușă, luând-o înaintea mea și lăsându-mă pe mine să închid ușa. Norocul meu a fost că i-am zărit cheile în cuier altfel m-aș fi simțit extrem de vinovat dacă în lipsa ei apartamentul ar fi fost prădat de hoți. Am fost nevoit să alerg până la ieșirea blocului, dat fiind faptul că Ambra mă aștepta nerăbdătoare lângă mașină. Afară era întuneric, strada fiind slab iluminată de felinarele ce se aflau pe trotuar. Am deblocat ușile mașinii și am ocupat amândoi în același timp locurile. Am rotit cheia în contact și am plecat în trombă către spital.

Pe parcursul drumul i-am aruncat Ambrei câte o privire scurtă, însă ea părea să fie pierdută printre gânduri. Privirea îi era goală, poziția corpului era una rigidă și tensionată, iar mâinile îi erau strânse puternic în palme, în timp ce lacrimile se luptau să iasă. Dinții îi torturau buza de jos, semn că se abținea să nu plângă, voia să fie puternică pentru prietenul ei, indiferent de ce avea să se întâmple cu el. Mi-am păstrat o mână pe volan, iar pe cealaltă am așezată pe unul dintre pumnii încleștați. Nu a reacționat în niciun mod, a rămas nemișcată și strângând puternic din dinți. Nu știu ce s-a întâmplat cu prietenul ei, însă eram sigur că acest eveniment nu-i făcea bine deloc.

Îndată ce-am parcat mașina în fața spitalului, Ambra a coborât val vârtej din autovehicul lăsând portiera pe jumătate deschisă în urma ei. Am ieșit pe urmele ei, închizând și securizând mașina. Pașii alerți și repezi ai Ambrei s-au transformat într-un alergat de toată frumusețea. Părul îi flutura dintr-o parte în alta, făcându-și loc printre pacienți sau cadre medicale. Eram în spatele ei, cerându-mi scuze din când în când de la persoanele ce ne stăteau în cale. Nu știu de unde a avut atâta energie sau putere, dar viteza cu care a urcat scările două câte două m-a uimit. M-am oprit să-mi trag sufletul când am văzut că am ajuns la destinație.

- Ambra, scumpo. Am auzit un glas de femeie, iar capul Ambrei s-a întors instantaneu către posesoarei acelei voci.

Chipul femeii era brăzdat de lacrimi uscate, iar ochii îi erau plini de amărăciune și tristețe încât îți provocau fiori în tot corpul. Pașii Ambrei s-au îndreptat către ea, punându-și mâinile pe antebrațele ei.