Vol. II : Fighting for your love

Capitolul 27

Ambra's P.O.V

Mi-am controlat cu greu firea de a nu-mi face apariția în bucătărie și de a interveni în discuția lor, doar pentru a-i spune câte ceva tatei. Eram efectiv șocată de decizia lui, în special de gândirea lui. În față îmi spunea anumite lucruri, iar pe la spatele meu alcătuia un plan pentru a-mi băga mințile în cap. El avea impresia că psihologul mă va ajuta să-mi opresc emoțiile sau sentimentele? E total greșit ceea ce credea el. Nimeni nu mă putea opri din a simți ceea ce simțeam. Nu cred că va găsi pe nimeni cu puteri magice, care printr-o minune sau vrajă va face ca sentimentele mele pentru Harry să dispară cât ai pocni din degete. De ce considera că dacă eram îndrăgostită însemna că eram neapărat și bolnavă? Eram perfect sănătoasă și nu aveam nevoie de nicio vizită la psiholog pentru a demonstra acest lucru.

Știam că era părintele meu și își făcea griji pentru mine, dar nu trebuia să recurgă la astfel de metode pentru a mă proteja. Nu mă simțeam deloc confortabil când ține morțiș să-mi  reamintească de fiecare dată cât rău mi-a făcut Harry. Tata nu-și dădea seama că mă supunea chinului de a retrăi toate acele amintiri, pe care mă străduiam să le dau uitării. Dacă eu am făcut pace cu trecutul și am acceptat să-l las în urmă, el de ce nu poate face la fel? De ce mă punea pe mine să mă schimb, când poate el era cel care ar trebui să se schimbe. Nu mai eram un copil, puteam lua decizii de una singură și să-mi asum responsabilitățile pentru faptele mele. Voiau să fiu fericită, dar nu mă lăsau.

Tata era mult prea protector cu mine, iar acest lucru mă făcea să mă simt anxioasă și incapabilă de a-mi purta de grijă singură. Nu eram o păpușă de sticlă și nici nu mai aveam vârsta de 5 ani ca să mă controleze sau să-mi spună ce e bine și ce nu e, asta pot să decid eu. Înainte să se întâmple acel eveniment în viața mea, tata nu era atât de precaut și nici nu avea această atitudine puțin mult prea autoritară, puteai vorbi cu el orice fără să ai rețineri. Acum, nivelul lui de protecție a ajuns la nivelul maxim. Mă bucuram că îi păsa de mine și că nu era acel părinte delăsător, care nu se interesa de copilul lui, însă uneori aveam impresia că mă sufoca. Știu că nu o făcea intenționat, dar mă făcea să mă simt ca un bibelou, fragil și sensibil la orice atingere.

În schimb, mama era mult mai înțelegătoare, nu că tata nu ar fi fost, dar existau anumite limite. Ea încerca să se pună în locul meu și cred că înțelegea mai bine ceea ce simțeam, din moment ce era și ea femeie. A trecut prin aceeași experiență cu tata și știe cum era să nu fi ascultată de cei din jur. Poate din acest motiv mama încerca să-mi expună partea bună și partea proastă a lucrurilor, însă nu-mi impunea ce alegere trebuia să fac. Făceam ce credeam eu că era mai bine, iar dacă greșeam era vina mea, nu îi învinovățeam pe ei.

Gândurile mi-au fost întrerupte de sunetul unor pași. Am tresărit speriată și m-am grăbit să urc scările fără a face prea mult zgomot, dar neatenția mea m-a costat în momentul în care am călcat în gol și m-am lovit la tibia piciorului de treapta anterioară. Am strâns puternic din ochi și mi-am mușcat limba, forțându-mă să-mi înghit orice geamăt de durere. Instinctiv mi-am dus mâna la locul dureros, masând ușor. Mi-am îndreptat spatele și m-am prins de balustradă, vrând să urc următoare treaptă, însă întrebarea ce mi-a fost adresată m-a făcut să rămân cu piciorul drept în aer.

- Scumpo, ce faci? I-am auzit glasul mamei și m-am întors cu fața la ea, încercând să-mi ascund durerea de pe chip.

- Bine, numărăm treptele. M-am încruntat la propriile mele cuvinte, dându-mi o palmă mintal pentru această replică.

- Și câte sunt, draga mea? Și-a arcuit o sprânceană și brațele i s-au încrucișat la piept, purtând o expresie amuzată pe chip.

- M-ai întrerupt și am pierdut numărătoarea. Cuvintele îmi ieșeau automat printre buze, oferindu-i o explicație mamei care mă privea cu un zâmbet larg, fiind pe cale să izbucnească în râs.