Doar un pariu? Volumul 2

Capitolul 11

A plecat. A plecat fără să-mi mai zică ceva. Nu a vrut să-mi răspundă la simpla întrebara pe care i-am spus-o.
"Ce ai?"

Ce are?
Știu că îl cunosc de puţin timp,dar sunt genul de persoană miloasă și atât de sensibilă. Nu-mi place să văd oamenii din jurul meu răniţi,simţindu-le durerea,speranţa și tristeţea în suflet și voce.

Il privesc cum se îndepărtează de trupul meu nemișcat.
Nu e frumos să pleci așa..Fără să nu-mi zici nimic. Dar trebuie să-l înţeleg.

Nu a vrut să se descarce. Este exact ca mine. Ţine totul în el,oricât de tare doare.

Sunt scoasă din gândurile mele de un mesaj. E de la el

"Sunt ok.Totul va fii bine"

Cea mai tristă frază este "totul va fii bine"..Cele mai dureroase si mincinose cuvinte sunt "sunt bine". Se minte pe el si pe ceilalţi din jurul lui.

Iși minte inima că e bine. Stiu că nu e bine. Simt așa.

O las baltă.

Imi mai scot o ţigare și pornesc spre casă,deja e târziu.

Felinarele abia fac puţină lumină pe strada asta pustie,lipsită de oameni.
Mă simt intr-un film de groază de prost gust,sincer.

*******
—Maia,unde mama naibii ai fost?mă intreabă Rebeca vizibil speriată

—Afară.ii zic descălţându-mă

—Miroși a ţigări. Ai fumat?mă intreabă in timp ce imi miroase părul

Mă uit la ea. Nu am de ce să o mint.

—Da.zic simplu,arătându-i pachetul și băgându-l inapoi in buzunar.

Face ochii mari. Știu că ea mă consideră genul de fată cuminte,ce ajunge la ore fixe acasă și învaţă până la 5 dimineaţa. Dar nu e chiar așa. Viaţa mi s-a schimbat destul de mult și știu că am luat-o pe un drum greșit dar momentan nu voi da inapoi.

Urc spre camera mea,lăsând-o singură și șocată pe Rebeca.

Intrând in camera mea,mâna se strânge puternic pe clanţă.

—Ce cauţi aici,Alex?mârâi spre verișorul meu ce se uita in desenele mele.

Urăsc când cineva intră in camera mea fără voia mea și mai ales să imi umble prin lucruri.

Mă grăbesc spre el,el tresărind. Ii smulg desenele din mână și îi arunc o privirea urâtă.

—S-Scuze. Am intrat să văd dacă ești aici și am putut vedea un desen rătăcit pe biroul tău.zice el bâlbâindu-se

—Știu că acum locuiești aici,dar nu ai dreptul să intrii in camera mea dacă eu nu te las. E proprietate privată.zic dur spre el,abţinându-mă să nu-l bat

—Îmi pare rău.zice lăsându-și capul in jos și plecând spre ușă.

Vrea să iasă dar se întoarce si mă intreabă:

—Cine e băiatul ăla?

Sângele iar ingheaţă iar inima pulsează destul de tare. Este el.. Bineînţeles că e el.

I-am desenat profilul feţei împreună cu lanţul de la mine. De ce? Nu știu. Pur și simplu intr-o seară mi-am lăsat inspiraţia să mă indrume și a iesit asta. E un portret neterminat a lui. Probabil îi voi da foc.

—Nimeni. E un simplu băiat.zic minţindu-l,dând din umeri.

Nu eram nevoită să mint dacă el nu intra in camera mea si nu vedea desenul! Dar ce să vezi,acum sunt.