Contractul

Catelin

Nu-ți voi da drumul la mână, niciodată!

    E greu să treci prin viață fără să suferi? E dificil să știi că oricând ți se va întâmpla ceva rău și nu vei supraviețui?

    Destinul nu a avut milă de mine, săptămâna trecută. De ce spun asta? Ei bine, o spun pentru că abia ce mi-am îngropat iubirea vieții mele, căci ieri am descoperit și că bunica mea e bolnavă. Ce mi se mai poate întâmpla mai rău de-atât?! 

    Nu-mi amintesc fețele trecutului meu, căci am crescut printre străini până la vârsta de 17 ani atunci când bunica a reușit să mă scoată de la ultima casă de copii. De aceea sunt atât de închisă în mine, încât o sperii uneori.

    Nu sunt genul care să se deschidă în fața celorlalți, să vorbească despre ea, sau să îi fie milă de suferințele celor ce o înconjoară. Căci nimănui nu i-a fost milă de mine în ziua când m-am născut. Ba mai mult, au avut grijă să nu simtă nimeni milă pentru mine.

    — Bunico, cum te simți? spun eu, intrând în camera bunicii bolnavă și căzută la pat. De ceva timp, am știut că e ceva în neregulă cu ea, însă abia acum am și aflat ce. Cancer.

    — Cate, iubito...bună dimineața! spune ea, printre tusete. Îi ofer un pahar cu apă, apoi mă așez la marginea patului, lângă ea.

    — Bună dimineața, bunico! o salut schițând un zâmbet fals, ea mângâindu-mi chipul trist.

    — Sunt bine, dragă. Nici astăzi nu vei merge la facultate? spune ea, iar eu mă încrunt.

    — Știi foarte bine că sănătatea dumitale e mai importantă decât orice. Deci răspunsul meu va rămâne nu. Spun decisă s-o conving că nu voi pleca de lângă ea cu nici un chip.

    — Bine, bine. Nu te bosumfla ca un copil mic! spune ea și tușește din nou. Agitată, îmi ridic privirea în ochii ei negri și o văd cum parcă îmi spune să rămân calmă. Însă nu pot să fac asta. Nu pot mai ales că ea e chiar aici, în fața mea.

    Mă ridic de pe pat și încep să caut disperată cutiile cu pastile, privirea ei urmărindu-mă în tot acest timp. Însă unde naibii le-oi fi pus? Nu e ca și când ea s-ar fi ridicat și le-ar fi mutat, nu?Liniștea din cameră este însă spartă brusc, de tusea ei. O tuse care mă sperie îngrozitor, sinceră să fiu. Mai ales că nu se oprește preț de câteva clipe bune.

    Agitată, le las naibii de medicamente și mă ridic rapid, mergând lângă ea. Încerc s-o fac să mă privească și să se liniștească, însă nu reușesc cu nici un chip. Îi ofer apă, însă nici asta nu funcționează așa că încep să caut disperată, telefonul. La naiba, de ce nu se oprește tusea asta?

    — Alo? Am nevoie de o ambulanță, urgent! spun panicată, ca după ce primesc confirmarea că va veni cineva, să închid apelul și să mă reîntorc la bunica mea.

    Îi ridic capul și încerc s-o fac să mă privească și să se concentreze pe mine, reușind doar să mai ameliorez tusea ei. Nu și să o termin așa cum ar fi normal.

    — În cazul în care mi se întâmplă ceva...spune ea printre tusete, iar eu o privesc cu lacrimi în ochi.

    — Taci! Nu spune asta, căci nu vei păți nimic! îi spun, iar ea îmi șterge lacrimile de pe față, zâmbindu-mi.

    — Toți suntem datori cu o moarte, scumpo! mă anunță ea, iar eu îmi rotesc ochii, nervoasă.

    — Nu acum și nu așa! Uite, a venit ambulanța! Vei fi bine, bunico! spun eu, ușa de la intrare auzindu-se deschizându-se, pe ea intrând trei medici cu o targă. O mută pe bunica pe targa lor, iar eu îmi adun grăbită lucrurile importante și plec după ei.