Contractul

Cate

    Încredere. Tot ce mi-am dorit atunci când am deschis ochii după un somn probabil destul de lung, din cauza cuvintelor rostite de cea care mi-a spus că e prietena mea, a fost să am încredere. Dar de ce nu am avut? De ce nu am? De ce mă simt de parcă...toți m-ar minți?

    Îngrijorată, cu mii de gânduri care mai de care mai negre; îmi ațintesc privirea în tavanul alb al instituției și aștept. Ce? Încă nu sunt sigură că știu. Brusc, aud ușa deschizându-se; pașii cuiva auzindu-se apropiindu-se de pat.

    Îmi cobor privirea spre sursa acelui trup înalt și-mi dau seama că e el, din nou. Dar cine e? Ce vrea de la mine și ce caută aici? Îl las să se apropie cu acele flori în mâini și-l privesc cum le așează într-o carafă cu apă.

    Este foarte tăcut, semn că l-a afectat cumva ce s-a întâmplat ieri. Dar de ce? Nu ne cunoaștem, deși...Mă gândesc însă că ar fi mai bine să aflu de la el ceea ce mintea mea nu reușește să-și amintească. Așa că îi agăț rapid brațul plin de mușchi, închizându-mi ochii la tâmpenia gândită. Iar când îi redeschid, îl văd privindu-mă zâmbind forțat.

    — Îmi pare rău dacă ți-am rănit sentimentele ieri, doar că eu..., zic pe repede înainte, încercând să încep cumva această discuție fără să duc la o ceartă. Ceva ce sunt sigură că se va întâmpla.

    — Nu-ți amintești nimic din trecut, nu-i așa? E în regulă Iub...Catelin. Nu m-am supărat pe tine, îmi spune zâmbind și se așează pe un scaun pe care-l trage lângă pat.

    Vreau să-l cred. Jur. Chiar vreau, doar că...nu știu de ce nu o fac. L-am rănit. Știut asta. Conștiința mi-o urlă destul de tare în urechi. Iar prin faptul că-l văd atât de relaxat și zâmbitor, cu siguranță mă duce cu gândul că fie se preface foarte bine, fie chiar nu a simțit nimic ieri și cuvintele lui despre cum c-aș fi iubita lui au fost mincinoase.

    — De aceea zâmbești și ești încordat. Nu-i așa? zic eu, fața lui alungindu-se într-o seriozitate de nedescris.

    Îl privesc și e de parcă l-aș citi cu siguranță. Jur că mă simt de parcă i-aș putea anticipa fiecare gest și mișcare, iar asta mă sperie. Noi doi chiar am fost...eram...suntem împreună? Doamne, ce tot zic? Am un inel în dulapul din stânga patului. Inel pe care prietena mea mi l-a arătat.

    — Zâmbesc pentru că sunt fericit să te văd bine și nu sunt încordat. Adică, nu atât de încordat pe cât ai crede. Chiar se vede asta din afară? spune în cele din urmă, după câteva clipe de meditare asupra întrebării adresate de mine.

    Zâmbesc. Cumva, deși nu știu de ce o fac, cuvintele lui mă fac să zâmbesc. Cine ești brunetule cu suflet cald?

    — Îmi amintesc anumite lucruri, nu și....ce e între noi. Iartă-mă pentru asta! îi spun și observ că-i atrag atenția, privirea lui tăind destul de adânc în sufletul meu.

    — E în regulă. O să-ți amintești, Cate. O să fiu mereu aici, ca să-ți amintești cât de mult ne iubeam...ne iubim. Bine? îmi spune zâmbind și cumva mă simt încurajată de el.

    Nu știu cum, dar acest bărbat străin și familiar în același timp, mă face să simt că pot să-mi amintesc. Pot să trăiesc în ciuda a ce e posibil să mi se fi întâmplat. Cumva, am încredere în el. Îi agăț mâna, privindu-l în ochi și jur că văd acolo o liniște minunată care simt că-mi aparține doar mie. Cumva. Știu că greșesc dându-i speranțe, dar...vreau să mă agăț de ceva. De cineva, mai ales că sunt singură pe lume.

    — Bine! îi spun și-l văd zâmbindu-mi.

    — Bun! Haide, întreabă-mă. Ce nu-ți amintești și vrei să știi? spune deodată, spărgând liniștea ce ne-a acaparat pe amândoi, ochii noștri fiind parcă hipnotizați să se privească continuu.

    — Cum am ajuns aici? îl întreb și-l văd cum se face serios brusc, dându-mi încet drumul la mână.

    Se întristează, iar asta mă îngrijorează. Știe ce am pățit, dar cumva se sperie să-mi spună și mie asta. E un sentiment ciudat care mă încearcă, văzându-l cum își mută privirea din ochii mei căprui, curioși maxim. 

    Oare ce gândește despre mine?

Vreau să-mi cer scuze de lipsa de inspirație, dar promit să mă revanșez cumva în capitolul următor.