Contractul

Catelin

Contractul

     Mintea mi s-a întunecat, la auzul numelui acela iar reacția doamnei respective când mi-a spus despre nu știu ce afacere dacă accept să mă împac cu fiu-su, au pus capac la toate. De aceea nu am putut dormi toată noaptea. O dată din cauza coșmarurilor pe care le-am avut după acea "discuție" și o alta, pentru că i-am spus că mă voi gândi la propunerea ei.

    Cuvintele ei îmi răsună în urechi încă, iar eu cobor la marginea patului, băgândumi mâna prin păr. Cum naibii am ajuns aici? De ce nu am rămas la condiția mea, de orfană? Ce mi-a trebuit să-l caut pe Maddox și să îmi doresc să-l ajut cu datoria? De unde voi scoate eu banii ăia?

    — Cate, ești trează? Aud dinspre ușă iar privirea mea se ridică și se mută într-acolo, văzându-l pe vinovatul suprem al problemei mele, băgânduși capul în întredeschizătura ușii din lemn.

    — Da, ce e? Spun eu, pe un ton calm însă vizibil nervoasă încă. Și nu pe el și datoria lui, căci e viața lui și poate să se umple de datorii până peste cap, ci pe mine însămi că m-am împrietenit cu un așa om.

    — Putem discuta? Spune el, intrând cu totul în cameră, de data asta.

    Ceva din mine îmi spune s-o las baltă cu tot ce simt și să-i spun tot ce merită să audă, însă mă gândesc că și el e orfan și are, poate, mai multe probleme decât am eu. De aceea îi fac semn cu mâna să vină spre mine așa că-l privesc cum înaintează timid și se așează lângă mine, pe pat.

    Privirea lui e undeva departe de locul unde ne aflăm, iar goliciunea din ochii lui nu-mi spune decât că se simte foarte rușinat de situația asta. Nedorindumi cu nici un preț să-l fac să se simtă mai bine, pentru că nu știu cum să mă simt eu mai bine din cauza a tot ce s-a întâmplat, îmi mut privirea în gol și-mi așez palmele pe picioarele.

    — Sunt așa un prost. Începe el în cele din urmă, să spună ceva. Într-un final, însă nu-l privesc ci doar îl ascult și atât. Am crezut că îmi vor pierde urmele și că vor accepta că renunț la tot. Continuă el, iar eu nu mai rezist și-l privesc sceptică cu o sprânceană ridicată și gata să-l bat.

    — Poblema e mai mare decât o simplă sumă de bani? Întreb eu, confuză iar el nici nu are curajul să mă privească. 

     Afirmă doar un "hmm" scurt și continuă să se holbeze la fereastra din fața noastră, mie trecândumi diverse scenarii și filme prin cap. Oare a bătut pe cineva? E un hoț, nenorocit? E un criminal în serie? Nu a înfăptuit o cerință cuiva și de aceea are o așa datorie uriașă? La naiba, voi înebuni. E clar.

    — După ce am ieșit din orfelinat, am aflat cine sunt părinții mei. Spune el, schimbând subiectul. Ceea ce mă scoate din sărite. I-am căutat, pentru a le cere o explicație pentru faptul că m-au abandonat ca pe un câine și am descoperit marele secret ce le va fi curmat viața lor, dar și mie. Continuă el, înainte ca întrebările mele să iasă pe gură iar eu să sap adânc în sufletul lui.

    — Ce vrei să spui? Reușesc în cele din urmă să întreb, iar ochii lui se mută spre mine.

     Deși nu l-am văzut niciodată plângând...rectific, nu am văzut niciodată un bărbat plângând, de data asta mă șochează lacrimile pe care le văd în colțurile ochilor lui albaștri ca cerul senin. Își înghite nodul format în gât apoi trage aer în piept, eu luându-i palmele mari într-ale mele.

    — Le-am plătit jumătate din datorii, deja. Iar acum, cămătarii mă urmăresc să-și ia și cealaltă jumătate înapoi, Cate. Nu mai rezist. Ce am făcut, să am parte de o așa viață? Spune el, plângând de-a binelea acum.