Contractul

Lucian

    Viața m-a învățat să nu am încredere în nimeni și în același sa trăiesc la maximum emoțiile. De aceea, ignor orice sursă de ignorare din partea ei și iau în cele din urmă decizia de a purta ce a lăsat pe pat. Nu e ca și când ar fi făcut-o cu toată dragostea din lume, ci prefer să nu vadă că nu-mi pasă de ea. și eforturile ei.

    Crezând că acest mic coșmar s-a terminat, imediat ce ies din baie pot observa că ea deja a plecat. Unde s-o fi dus, atât de repede? Confuz, pășesc spre ușa de la ieșire și o deschid, uitândumă peste tot în jur, după fata care deși nu are nici o obligație față de mine, totuși a avut grijă de bețivul de soț al ei.

    Îmi scutur capul de gândurile nebune care mi-au invadat fiecare colțișor al capului și decid să cobor s-o caut. Căci dacă va suna cineva și va întreba de ea, eu ce-o să spun? Unde s-a dus soția mea, fără mine și fără să mă anunțe? Închid ușa de două ori și cobor scările, iar când îl văd pe recepționer stând de vorbă cu alte două persoane, probabil noi clienți ai hotelului, decid să îl întreb pe el. Sigur a văzut-o, pe undeva.

    — Bună ziua, mă scuzați! spun eu, încercând să-mi fac loc printre cuplul de două...doi inși din fața mea, ajungând rapid în fața băiatului de nici douăzeci de ani, de la ghișeu, care mă privește zâmbind.

    — Domnule Smith, nu v-a plăcut cazarea noastră? spune el, ochii mei mărindu-se rapid. Despre ce vorbește puștiul ăsta?

    — Conrad, te rog! Și despre ce vorbești, cum adică nu ne-a plăcut cazarea? spun eu confuz, el ridicând pasiv din umeri.

     — Păi doamna Smith, tocmai ce-a ieșit nervoasă și..., spune el, însă nu am timp să-i aud finalul "poveștii sale„, căci îmi rotesc ochii, înjurând în gând și părăsesc rapid hotelul.

    Ajuns afară, îmi ridic mâinile în cap - la propriu - și mi le prind de ceafă, oftând. La naiba, Catelin! Unde te-ai dus? Confuz, mă uit în jurul meu și pentru o secundă tind să fac stânga-mpreju și să mă întorc în cameră. Însă când văd parcul din fața mea, un zâmbet cretin îmi acaparează fața iar eu știu. Ea e acolo. Nu mă întrebați cum. Pur și simplu știu.

   Înaintez pe aleea parcului, căutând-o cu privirea și-mi spun că n-ar trebui să îmi fie așa de greu, ținând cont de faptul că sunt așa de înalt. Ar trebui s-o văd, numaidecât. Însă unde e? Îmi trec mâna prin păr și observ multitudinea de copii din fața mea, amintirile cu copilul meu lovindumă dur ca un bumerang.

    Îmi scutur capul, închizândumi ochii și ignor comparația dintre Cate și ea, apoi când îi deschid, o văd pe Catelin. E acolo. Stă chiar la câțiva pași de mine, privind în gol și pare destul de îngândurată. Oare e bine? Brusc, totul devine negru în mintea mea, amintirile cu fosta mea iubire fiind cele care îmi întunecă mințile atunci când lângă Catelin se așează un bărbat.

    Nu știu ce vorbesc, însă e de parcă fapta ei ar fi reaprins iadul din mine și au făcut amintirile și rănile acelea să renască. Îmi scutur capul, deși nu sunt încă destul de calm și decid ca de data asta să nu las lucrurile așa. Dacă atunci am greșit că am lăsat-o să plece, de data asta nu va mai avea ncii o șansă să fugă de mine.

    Furios, înaintez printre copacii ce împrejmuiesc parcul și imediat ce mă apropii de cei doi vinovați din fața mea, totul se schimbă. Gândurile mele, despre cum că ea ar fi făcut asta din voință proprie, îmi urlă în urechi că e forțată de idiotul care îi strânge încheietura, fapt ce nu face decât să mă enerveze și mai rău, iar comparația cu Helen îmi arată clar diferența dintre cele două: Helen a fost o mincinoasă și jumătate, trădândumi nu doar încredere ci și dragostea enormă pentru ea, în timp ce Catelin caută doar liniștea și ajutorul oamenilor din jurul ei.

    — E totul bine, aici? spun rapid, apropiindumă de fata care îmie  soție, fiind centimetric departe de ea, tensiunea ce plutește în aer, făcândumă să înțeleg asta și mai bine. La dracu, idiotul ăsta o bruschează!

    Urăsc să văd o astfel de scenetă, nu mă înțelegeți greșit. Nu e ca și când aș iubi-o la nebunie pe Catelin, ci doar...empatizez cu fata pe care o simt ca având mare nevoie de protecție și ajutor. Nu știu de ce îmi transmite asta, prezența ei, însă o face. Iar ochii ei căprui, calzi și care-mi imploră să o ajut, face ca totul să devine și mai ușor pentru mine.

    Se uită atât de profund în ochii mei, încât pot citi totul acolo. Suferință. Durere. O cerere de ajutor, urlată de întregul ei corp. Și o voi ajuta. Nu i-am spus niciodată că n-o s-o fac. Nu în asta și constă să fii căătorit? Chiar dacă doar pe hârtie, noi doi suntem soț și soție. În plus, să fii uman nu înseamnă și să adori acea persoană.

    Când privirae ei se întoarce spre monstrul din spatele ei, simt de parcă ajutorul pe care ochii ei mi-l cere însă nu și cuvintele ei, va veni. Pumnii mei se strâng, ochii mi se îngustează iar eu mă concentrez pe un singur lucru: clipa în care am găsit-o pe Hel cu amantul ei. Așa că, fără nici un moment de respiro, de pregătire sau de avertizare, îl pocnesc zdravăn pe nenorocit.

    Brațele mici ale lui Catelin îmi agață brațul încordat, în timp ce eu mă simt ca și turbat de furie. Nimeni nu-mi va atinge femeia, oricât de distanțați am fi noi și oricât de tare și-ar dori cineva s-o facă. Nu s-a născut încă omul, care să posede ceea ce am. Iar în acte, Catelin poartă numele meu. Iar ăsta e un motiv destul d ebun s-o protejez. Nu-i așa?

...

    Scâncesc la atingerea vatelinei cu spirt medicinal de chipul meu, strângândumi ochii. Iar în acea secundă, o simt pe ea suflând peste rana deschisă care arde ca naiba, încercând probabil să oprească durerea. Pumnii pe sunt strâânși pe lângă corp, iar atenția pe care Catelin mi-o oferă, îmi spune clar că a meritat. Am avut dreptate în ceea ce o privește. Chiar dacă nu o iubesc, chiar dacă nu o agreez așa cum ar fi normal să se întâmple între un cuplu de oameni căsătoriți, ceea ce e între noi mă face să vreau s-o știu mereu în siguranță.

    — E mai bine, acum? întreabă ea, de parcă durerea mea ar fi resimțită și de ea, lumina din ochii ei cărpui făcând ca totul să pară de parcă aș trăi într-o lume mai bună.

    — Da, e mai bine, spun  agățându-i mâna în clipa în care se ridică să toarne din nou conținutul acela tare peste vatelina din mâna ei. Catelin? Îți mulțumesc, sincer, pentru tot. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă nu erai aici! îmi continui ideea, privind-o în ochi.

    Dacă mi-ar putea păsa de ea, așa cum aș vrea. Dacă mi-ar răspunde, în loc să se uite în ochii mei de parcă ar căuta ceva acolo. Dacă aș ști că înseamnă ceva pentru ea, ceea ce fac. Dacă...și totuși, nimic nu mă împiedică să mă opresc. În plus, nu vreau să mă opresc. De ce nu vreau? Ce-mi faci, Catelin? De ce nu simt să vreau să plec de lângă tine, deși așa ar fi normal?

    — Asta s-a întâmplat din vina mea, deci e ok! spune ea, zâmbindumi forțat, de parcă eu nu mi-aș da seama de asta.

    — Ai vrut să te bruscheze? o întreb eu, glumind, obrajii ei căpătând o notă ușor roșie în timp ce sprâncenele i se îngustează subit.

    — Ai fost acolo, Conrad. Ce crezi tu că s-a întâmplat, de fapt? întreabă ea, furia din vocea ei făcândumă să-i agăț mâna pe care  a agățat-o și acel idiot, fără să realizez asta.

    — Te-a bruscat! spun printre dinți, strângând încheietura și forțând-o pe ea să scâncească de durere.

    — Mă bucur că realizezi asta, însă..oprește-te. Mă rănești! spune ea, iar când realizez la ce se referă, îi dau drumul. La dracu, cum de nu mi-am dat seama de asta?

    Mă ridic rapid în picioare, vrând să ies din cameră, însă mâna ei îmi agață brațul, oprindumă. Îmi întorc privirea spre ea și o văd înghițind în sec, ca mai apoi să mă privească exact ca acum câteva secunde. Adică plină de liniște, calm și speranță.

    — Nu pleca! Nu mă părăsi și tu! spune ea, iar eu mă rotesc cu totul spre ea, oftând apăsat. Oare câte alte secrete ascunzi, Catelin Smith?

    — Niciodată! îi mărturisesc eu, iar ea îmi zâmbește. 

    Oare voi putea face asta? Îmi voi ține cuvântul dat, în ciuda timpului? Cine știe. Poate da. Poate nu. Însă acum știu sigur că mi-l voi ține.