Contractul

Catelin

    Observând seriozitatea lui, până și dispoziția mea se schimbă. Nu mai vreau să știu. Jur. Nu sunt genul care să-i facă pe ceilalți să sufere, de aceea cea mai bună cale de a-l face să zâmbească, este să-mi ascult inima și să-mi ignor urletele conștiinței care-mi cere să mă opresc.

    — De fapt, știi ce? Nu mă interesează așa de mult ca relația noastră, de exemplu! îi mărturisesc și pot jura că-l pot vedea zâmbind încetul cu încetul. 

    Nu știu concret ce înseamnă asta, dar zâmbetul lui mare și luminos, mă provoacă pe mine să zâmbesc și să liniștesc furtuna care-mi acaparează mințile și sufletul din cauza a ceea ce e posibil să mi se fi întâmplat.

    Ochii lui negri strălucesc de bucuria transmisă prin toți porii și de data asta chiar sunt sigură că m-am înșelat în privința lui. La naiba, bărbatul ăsta e sincer din vârful degetelor de la picioare și până în creștetul capului.

    — Bine, domnișoară „nu-mi amintesc nimic". Ce vrei să știi? spune trecându-și mâna mare prin părul lui brunet și dat cu gel, făcându-mă să-mi doresc în nebunia fanteziilor mele, să fac eu asta.

    Continui să zâmbesc ca o idioată, aruncându-mi ochii pe tavan și mă-njur în gând pentru tâmpenia gândită. În plus, despre ce fantezii vorbesc, când eu sunt într-un rahat de zece ori mai mare?

    — Cum ne-am cunoscut? întreb eu, zâmbetul lui dispărând pentru câteva secunde de meditare a ceva ce eu nu reușesc să captez, apoi bufnește într-un râs scurt.

    Continuă să râdă și să mă privească, oprindu-se din când în când și reluând asta ori de câte ori privirile ni se intersectează.

    — Mi-e frică să-ți spun, de aceea o să te întreb eu ceva înainte de asta. Bine? spune el, iar eu mă ridic pe coate pentru a-l putea privi în ochi mai bine. 

    Bine, el mă ajută s-o fac deși încerc să-l opresc. Și nu știu de ce o fac, deoarece îmi place să aibă grijă de mine. Destul de ciudat, nu?

    — Deja mă întrebi, dar nu contează. Spune, ce vrei să știi? zic eu, el trecându-și din nou mâna prin păr.

    Jur. Dacă mai face asta o dată, îl bat. Ce fel de tortură e asta?

    — N-o să mă bați, lovești sau înjuri dacă-ți spun cum ne-am cunoscut. Bine? zice el, iar eu deja încep să cred că acel ceva pe care-l ascunde, e fie destul de rău cât să mă înfurie, fie e suficient de jenant.

    — Promit să nu-ți fac nimic! spun după câteva secunde de meditat asupra cuvintelor lui.

    — Ne-am întâlnit accidental pe stradă, apoi ți-am furat un sărut! spune privindu-mă confuz și parcă așteptându-și pedeapsa.

    Dar confuzia cea mare e în mintea mea. Mă bucur sau mă simt furioasă pe el? Habar nu am. Ce înseamnă asta? Și de ce cuvintele lui au sunat ca și când ar fi făcut ceva normal?

    — În aceeași clipă? întreb ca o idioată, creierul meu luându-și parcă o vacanță de neuitat căci se pare că s-a oprit din a mai funcționa în aceste secunde.

    — În două zile diferite, dar nu contează. Nu te-ai supărat pe mine, nu? spune el, eu încercând să reflecționez și captez informațiile primite.

    Înghit în sec, încercând să-mi imaginez scena descrisă de el și cumva încep să am impresia că sunt nebună. Cum să-mi imaginez asta? De ce mă gândesc la asta? Nici nu conștientizez că-i privesc buzele pline și atrăgătoare, decât atunci când reușesc să-mi mușc buza inferioară coborând rapid cu picioarele pe Terra.