Contractul

Conrad

Un sărut ca-n filme

    Nu știu ce e cel mai enervant lucru. Faptul că suferința mea nu s-a terminat deși am plecat departe de tot ce a însemnat trecutul pentru mine, sau faptul că am avut surpriza neplăcută de a da peste cineva în mijlocul orașului și a mulțimii agitate.

    Am putut observa cum fata de trântită ușor de bolidul meu, gesticula și chiar spunea ceva probabil certându-mă, însă nu mi-a păsat. Trebuia să ajung la întâlnirea aceea, indiferent că ar fi  trebuit să trec peste ea, sau nu.

    Privirea ei merita Oscarul atunci când i-am spus că o voi ajuta. De aceea, imediat ce am terminat această scenetă dramatico-penibilă, am urcat în mașină și am plecat la firma pe care o dețin alături de cel mai bun prieten al meu, Larry Kensigtone.

    Ajuns la firmă, înaintez rapid pe holul clădirii cu scopul de a nu întârzia și mai mult decât am făcut-o deja. În urma mea, vine cu pași grăbiți Larry, cel care continuă să hodorogească de parcă ar fi o sobă stricată și în urma lui vine secretara care ne spune despre ultimele evenimente.

    — Te rog, fă-o să tacă altfel o dau afară! îi spun lui șatenului, imediat ce mă ajunge din urmă.

    — Nu vorbește prostii, așa că las-o să ne spună ce se petrece cu ședința, îmi răspunde el, iar eu mă opresc, rotindu-mi ochii, asta în timp ce ei doi intră direct în mine.

    Mă simt obosit, din toate punctele de vedere. Iar ședința asta în ceea ce privește noua construcție, e mai mult decât importantă și posibil obositoare. Ca să nu mai pun și ideea mamei de a  insista să-mi caute pe cineva pentru a mă face să trec peste suferința mea, mă face să cred oricând că acea persoană va veni la firmă.

    De aceea, mă întorc obosit către cei doi și-i privesc cu o sprânceană ridicată, gata oricând să îi anunț că plec înapoi. Jur că dacă situația continuă în ritmul ăsta, mă reîntorc de unde am venit. Orașul ăsta, doar m-a supt de energie și nu a făcut nimic altceva.

    — Dacă mai scoți un sunet, Anne, jur că de mâine nu mai vii! o anunț pe blondă, oftând epuizat, în timp ce ea își coboară privirea rușinată, iar prietenul meu mă privește furios. 

     La o simplă vedere, aș zice că nimic din toate astea nu e anormal, însă mâna lui care o cuprinde pe a fetei de nici 20 de ani de lângă el, mă duce cu gândul la o posibilă iubire interzisă între ei. Așa că, îmi pare rău amice. Dar munca și sentimentele, nu pot coexista în același loc și același timp. Iar asta nu o știe nimeni, mai bine decât mine.

    — Întreci limita, Lucian! Ai mare grijă cum vorbești, căci aici nu ești în afara firmei, ci în interiorul ei! spune el, vizibil "deranjat", iar eu îmi rotesc ochii și mă reîntorc cu fața spre destinația mea.

    Pe tot parcursul ședinței cu domnii Clowsford și McCloid, l-am ignorat total pe prietenul meu care continua să vorbească și să-mi caute privirea.  De aceea, imediat ce ședința s-a terminat, am ieșit rapid din sală și m-am îndreptat către terasa acestui loc. Brusc, două brațe mici sau încolăcit în jurul meu, iar eu am simțit cum iau foc.

    — Tu cine mai ești și ce cauți aici? spun dur, imediat ce scap de acele brațe și mă întorc spre peroana căreia îi aparțin. O fată șatenă, cu ochi albaștri și părul lung, ce îi cade frumos pe sâni. La naiba, ce tot spun? Trebuie să scap de ea.

    — Tu ești Lucian, nu-i așa? întreabă ea, zâmbind și privindu-mă fix în ochi, în timp ce eu încerc să-mi revin din șoc. La naiba, ea e fata aleasă de mama?!