Contractul

Conrad

Veștile proaste nu se termină niciodată

    Viața e dură. Rece, asemeni iernii târzii care îngheață totul în jurul ei. Pietrificată, asemeni unui drum nou care nu se va sfărâma niciodată. Căci văzând-o pe ea în acea stare ieri, am simțit de parcă întreaga mea viață am luptat contra unui curent inexistent și mi-am dorit ca ceea ce credeam eu a fi adevărat, să fie mai real decât părea a fi.

    Astăzi o privesc din nou. Doarme, adâncită în visele ei și tremură la fiecare zece secunde. De aceea, imediat ce am descoperit secretul ei și faptul că vreau s-o ajut, m-am ridicat de pe canapeaua pe care adormisem noaptea trecută și am venit la patul ei, așezându-mă pe marginea acestuia, privind-o și ținând-o de mână.

    La fiecare tremur al ei, a fost de parcă un curent electric mi-a străbătut șira spinării, așa că am strâns încheietura mâinilor noastre, reușind cu mari dificultăți s-o fac să se calmeze. Nu am văzut-o niciodată așa. Ea nu obișnuia să fie atât de afectată din punct de vedere emoțional, ci mai degrabă mă ataca dur și fără milă, ori de câte ori ne întâlneam.

    De aceea îl înțeleg  mult mai bine acum pe prietenul meu, când spunea că oamenii au probleme mai grave decât ale mele și că trebuie să mă calmez. De aceea o înțeleg pe ea mult mai bine, decât aș fi crezut vreodată c-o voi face.

    Razele ce se întrepătrund printre draperii, mă fac să-mi ridic capul de pe pat și să observ că am adormit aici, lângă ea, ținând-o de mână. Casc obosit și-ncerc să-mi sustrag mâna din închieteura ce ne leagă, însă nu fac nimic altceva decât s-o fac să se miște, gândul c-aș trezi-o înebunindu-mă.

    Îmi ridic mâna cealaltă și o duc la gură, apoi mă ridic de jos tot cu ajutorul ei și mă aplec deasupra fetei ce doarme ca un bebeluș, acoperită până în gât de pilota groasă a hotelului. Zâmbesc, deși nu știu încă de ce fac asta și chiar simt s-o sărut pe frunte, însă amintirea trecutului mă lovește în plin și mă opresc.

    — Nu sunteți un cuplu, Conrad! îmi spun eu, gândind cu voce tare și mai încerc o dată să-mi sustrag mâna dintr-a fetei...femeii ce doarme în patul din această cameră.

    Imediat ce reușesc să fac asta, mă sustrag din cameră ca un hoț profesionist și intru la duș, lăsând vaporii de apă caldă să-mi revigoreze trupul înferbântat și mintea bolnavă. Încă nu-mi iese din minte ideea c-aș fi sărutat-o dacă nu m-aș fi oprit, iar asta îmi provoacă furnicături pe șira spinării. Ce dracului, eu nu eram așa. Ce mi-ai făcut, Catelin?

    Îmi spăl spatele și deși în mod normal când sunt sub duș mintea mea e limpede ca apa de izvor, acum totul pare mai încâlcit și derutant ca niciodată. Încă nu-mi iese din minte reacția ei în brațele mele și-ncă nu mă pot dezlipi de momentul în care m-am trezit în această dimineață.

    Îmi ridic privirea, parcă și rușinat de faptele mele și-ncep să-mi masez trupul încordat ca un arc. Nu știu de ce nu-mi iese din minte reacția ei la vederea acelui bărbat și nu știu de ce continui să mă gândesc eu că în locul ei l-aș fi zdrobit în picioare pe acel monstru.

    Cumva, deși mi-e greu să recunosc, simt toată durerea pe care și-a exprimat-o Cate în acea zi. Clipa aceea, a fost de parcă m-ar fi dus în timp și aș fi trăit eu pe pielea mea acel moment crucial al existenței ei. Tocmai de aceea îmi simt pumnii strângându-se pe lângă corp, ochii mei fixând un oarecare punct imaginar din duș, în timp ce sprâncenele mi se unesc într-o linie nu foarte atrăgătoare. 

    Dacă Cate a renunțat la răzbunarea ei pe acel monstru, eu n-o voi face. Îl voi face pe acel bărbat care se consideră medic, să își dorească să nu fi aplicat niciodată medicina și-l voi aduce în starea în care să nu-și mai dorească s-o practice vreodată.

    ****

    Pășesc în dormitor și o surprind în fața șifonierului. Stă ca o statuie, privind un anume punct fix și pare atât de pierdută în propriile gânduri, încât mi se încrețește pielea pe mine. Jur.

    — Poți intra la duș, dacă vrei! îi spun eu, însă pare că nici nu mă aude.  

    De aceea, pășesc timid spre ea, observând că pare a nu mă auzi, gândindu-mă la o soluție cu ajutorul căreia s-o scot din starea în care se află. Oare m-a simțt toată noaptea, aproape de ea? Oare știe că n-o voi abandona niciodată? Oare regretă că am luat-o de la început, fără certuri și fără ură?

     — Cate, ești bine? o întreb eu, așezându-mi mâna dreaptă pe mărul ei, forțând-o astfel să tresară și să se rotească brusc cu fața spre mine. 

    Ochii ei mari și ciocolatii, care obișnuiau să-mi dezvăluie focurile iadului, apoi liniște și înțelepciune, acum par mai goi decât un linghean mare și gol. Privirea ei, pare pierdută în spațiu iar simpla ei prezență și mirosul de vanilie pe care îl împrăștie în jurul ei, îmi învăluie trupul în siguranță și dorință. O dorință nebună de a o ști bine și în siguranță.

    — Ce? Oh, da. Sunt...încerc să fiu bine, spune tristă. Acum e rândul meu la baie, nu? continuă rapid, schițând un zâmbet vizibil forțat și fals, apoi pășește rapid spre baie, dispărând din raza mea vizuală cât ai zice „pește".

    Privesc ușa albă, din lemn, care se închide în urma ei și realizez că e posibil să mi se fi părut că e încă în stare de șoc. Însă când îmi arunc ochii în jos și văd că port doar prosopul alb în jurul taliei, la gât având un alt prosop ud, din care se scurg picuri de apă, realizez inevitabilul. Ce naibii, e o adolescentă de s-a rușinat așa? În plus, suntem soț și soție, ar trebui să...doar dacă nu e...nu, mi se pare doar, îmi zic și deschid șifonierul, alegându-mi hainele pentru astăzi.

    Telefonul de pe noptieră, mă face să-l privesc curios și să-l ridic cu fața în sus, putând observa numele partenerului meu de afaceri, scris cu majuscule. La naiba, Larry. Crezusem că îți amintești că încă sunt în faimoasa mea „Lună de miere". Îmi rotesc ochii, obosit și apăs butonul de primire apeluri, ducând aparatul mobil la ureche.

    — Îmi imaginez că-ți lipsesc enorm, din moment ce nu poți sta fără mine, nu-i așa Kensingtone? spun râzând, iar el tace. Ce naibii?

    — Conrad-Lucian Smith, tu...tocmai ai zis o glumă? întreabă idiotul meu prieten, eu realizând că după trecutul tumultos în care m-am aventurat voit, nu am mai zâmbit niciodată. De zis glume, ce să mai spun?

    — Du-te dracului, Larry! Care e urgența, ce vrei? replic dur, alegându-mi un tricou alb și o pereche de pantaloni negri pe care îi arunc pe pat, urmând să-mi aleg geaca cu ținte pe care o voi purta astăzi.

    — Mama ta! spune idiotul, știind foarte bine că oricine se leagă de familia mea...de mama în mod special, nu va trăi foarte mult să povestească ce va păți după ce va ieși din mâinile mele.

    — Ce-ai spus? zic printre dinți, mârâind gutural, în timp ce sunt sigur că el deja tremură de frică. Idiotul! Îl cunosc atât de bine...

    — Spun că mama ta a invocat o ședință de urgență a firmei, în care trebuie să fii prezent indiferent de ce va fi. Înțelegi, deșteptule? spune el, iar eu arunc furios geaca spre pat, aceasta aterizând la propriu în brațele șatenei mele soții. Oh, doamne! Ea când a intrat în cameră, de nu am auzit-o?

    — Vorbește liniștit, o să mă prefac(,) că nici nu sunt aici! citesc pe buzele ei, observând-o zâmbind, așa că-mi scutur capul și mă reîntorc la convorbirea mea telefonică.

    — Care e cauza, Lar? întreb eu, apucând mânerul ușii șifonierului cu două degete.

    — Finanțele. Dacă nu vii să luăm o decizie, vom fi nevoiți să declarăm firma în faliment! spune el, cuvintele lui lovindu-mă fix în creștetul capului.

    Auzind ce spune, trântesc cu forță ușa de suportul ei, înjurând zgomotos, fără ca măcar să-mi pese de ce se va întâmpla și cine mă aude vorbind ca la ușa cortului. Agitat, îmi trec mâna prin păr, rotindu-mă de jur împrejur și simțind cum pierd controlul situației. De fapt, nu. Cum am pierdut deja controlul situației, în ziua în care am decis să mă însor și să vin aici, departe de casa și de firma bunicului meu!