Contractul

Catelin

    O încercare eșuată

    De parcă n-ar fi fost de ajuns ce s-a întâmplat cu o seară în urmă, acum mai trebuie să-i suport și privirile intense asupra mea. Doamne, ce e cu bărbatul ăsta? La imediatul contact al ochilor lui confuji cu ai mei, îmi cobor privirea spre gențile din mâinile mele.

    — Te-ai trezit devreme, se pare! îl întâmpin pe bețiv la imediata lui sosire din baie, ochii lui mutându-se rapid spre o altă parte a camerei, în timp ce își scutură capul. 

    Doamne, Conrad. Cât ai putut să bei?

    — Și...tu!? spune el, iar eu îmi rotesc ochii, plictisită. 

    Dă! Am ieșit la cumpărături!

    Aproape că-i flutur sub nas sacoșele, pentru a vedea mai bine că sunt pline cu mâncare și haine. Motiv pentru care care m-am trezit cu noaptea-n cap și pentru care mi-am obosit picioarele pe la market și alte magazine, însă el continuă să se uite...nu, să se holbeze la mine ca un maniac. Doamne, Ține-mă să nu-l bat!

    — Am fost la supermarket și am luat câteva sandwich-uri, două cafele tari și niște schimburi pentru tine, de peste drum. Hainele de ieri, le-am băgat la mașină! spun eu, rotindumi ochii plictisită de gesturile și reacția lui neașteptată.

    Fără să mă intereseze de ce reacționează ca un maniac, încep să așez totul în dulăpiorul din cameră și apoi îl aud spunândumi zâmbind:" iar eu ar trebui...", gând ce mă duce spre o mulțumire pe care nu o vreau de la el. În plus, nu e ca și când am astfel de așteptări din partea lui. Nu-i așa?

    — Nu trebuie să-mi mulțumești, pentru că am luat mai multe decât ar fi trebuit. Scuză-mă că nu-ți cunosc măsurile! îi spun, privindu-l cu o sprânceană ridicată cum  zâmbește pe sub mustăți, înaintând spre mine.

    Nu știu de ce face asta, dar dacă e pentru a mă speria sau impresiona, atunci se înșeală amarnic. Viața m-a învățat să nu mai acord importanță lucrurilor nesemnificative, precum prezența cuiva neimportant, în preajmă.

    Îi aud pașii în apropiere de mine, așa că mă opresc, amintirile cu iubitul meu revenind rapid în mintea mea. Îmi simt inima accelerânduși bătăile, cu putere, de parcă ar vrea oricând să-mi iasă din piept și să-i urle în față să stea departe de mine. Însă continui să-mi spun că nu mă impresionează prezența lui, însă nici  lucrul ăsta nu mă ajută prea mult.

    Sunt confuză. De ce nu mă ajută? Cu Maddox, funcționează. Dar cu el, de ce nu? Un nod mi se formează în gât, iar eu simt cum încep să mă ia toate transpirațiile din lume la simpla comparație a bărbatului din cameră, cu cel care ocupă rolul cel mai important din viața mea. Îmi scutur capul de ideile nebune, spunândumi că sunt ok și plec grăbită din calea lui, deschizând dulapul de lângă pat.

    — Cred c-o să-mi vină, ce ai tu acolo! îl aud spunândumi așa că încerc să-mi adun forțele și curajul și îl privesc în ochi, zâmbind.

    — Grozav, atunci. Înseamnă că pot pleca! îi spun, sătulă de nesiguranța care-mi fierbe sângele în vene și-mi îngheață mințile ori de câte ori îl privesc.

    Las pe pat un tricou și o pereche de pantaloni, apoi îi zâmbesc și părăsesc camera, lipindumă de ușa de la ieșire. Respir ca după maraton și-mi simt inima pulsând atât de repede sângele spre artere de zici că am fost martoră la cine știe ce eveniment straniu. Și nu e doar atât, cu cât fiecare privire intensă și amănunțită a lui, era de parcă m-ar fi scanat.