Contractul

Lucian

    Două săptămâni! Atât i-am cerut în acea zi în care i-am spus să devină soția mea și totuși cred că deja i se pare mult timp!

    Nervos, cu mii de gânduri nebune în cap, îmi ridic mâinile în creștet și-mi susțin capul cu palmele, încercând să scap de gândurile ce se plimbă pe acolo în amintirea trecutului. De ce m-am căsătorit cu o așa o fată? De ce nu am înțeles că e o greșeală s-o iau lângă mine?

    Obosit de la atâta gândit, cobor scările hotelului la care ne-am cazat și caut rapid cu privirea ceva ce să pot face pentru a-mi ocupa mintea și a uita că la etaj am lăsat-o pe ea.

    Ochesc rapid o canapea și îmi îndrept pașii într-acolo, grăbit. Însă imediat ce ajung aproape de aceasta, cineva îmi strigă numele, iar eu mă rotesc pe călcâie, rămânând surprins de această coincidență.

    — Domnule și doamnă Reik! exclam, schițând un zâmbet fals și vizibil forțat în colțul gurii, privirea domnului și doamnei Reik, partenerii afacerii noastre din Columbia, înaintând spre mine, zâmbitori.

    — Ce mai faci, tinere ucenic? spune doamna Amanda, o femeie micuță, grăsuță și tare simpatică, trecută de prima tinerețe deja.

    Amabil, îi sărut mâna, apoi îmi ridic privirea în ochii dânsei, fermecători și ciocolatii, în timp ce mâna domnului Kent Reik poposește pe umărul meu. Îmi mut privirea spre dânsul și accept umil morala din privirea sa, despre care încă nu sunt sigură ce motiv poate avea.

    — Sunt bine, mulțumesc de întrebare, doamnă Amanda! îi spun zâmbind forțat și ușor descurajat.

    — Dar noi, nu! Cum să uiți să ne chemi la nuntă, Luce? spune domnul Kent, iar eu înmărmuresc pentru câteva secunde. 

    Ce naibii? De unde știe dânsul despre nuntă? Apoi, desigur, memoria mă lovește ca un bumerang! Uff, mamă! Uff!

    — Acum sunt Conrad, domnule Reik! Luce, nu mai există de ceva vreme! spun eu, privirea dânsului schimbându-se cu rapiditate.

    — Mda, cred că am auzit-o spunând și asta, pe mama ta! se scuză dânsul, gândul că mama ar fi vorbit poate cam multe cu bărbatul căruia începusem să-i accept prietenia și sfaturile, lovindu-mă fix în creștetul capului.

    Uff, mamă! Uff!

    — Desigur că ați auzit-o! nici nu realizez că gândesc asta cu voce tare, decât atunci când privirile curioase și chicotul doamnei Amanda nu mă trezește la realitate.

    Încerc să nu par neatent sau nesimțit, așa că îi invit să mă însoțească la bar, pentru a bea împreună o cafea cu lapte. Din când în când, îmi întorc privirea spre înapoi și chiar mă rog în gând ca ea să nu-și facă apariția și să-mi strice și ea acest moment confuz și agreabil cu cei doi.

    — S-a întâmplat ceva, Dragă Conrad? spune doamna Amanda, iar ochii mei se mută rapid spre dânsa, confuji și neștiutori ce să-i poată răspunde.

    — Totul e bine, doamnă! exclam eu, vizibil forțat și agitat, mâna domnului Kent poposind pe umărul meu.

    — Pe mine mă scuzați, dragilor! Am primit un răspuns important de la firmă, spune dânsul și se retrage, lăsându-ne singuri.

    Discutăm diverse și chiar încerc să par relaxat și să nu-i arăt cât de încordat mă simt datorită subiectului nuntă, ales de dânsa. Ba chiar încerc și să schimb această temă, însă fără succes. Iar când îl aud pe domnul Kent râzând cu poftă, atât privirea mea cât șia soției dânsului mutându-se spre ieșire, abia atunci realizez dezastrul. 

    La naiba, Catelin. Tu ce cauți aici?

    — Nu, eu vă mulțumesc pentru..., spune soția mea, oprindu-se cu rapiditate și schimbându-și deasemena și privirea, atunci când mă vede ridicat în picioare și privind-o lung.

    O pot vedea înghițind în sec, coborându-și mâna de pe brațul domnului Kent, care e tot numai un zâmbet. Nu știu de ce nu suport să văd asta, ba chiar mă înfurie la maximum. De aceea, înainte ca eu să înaintez spre ea și să-i agăț brațul, arătându-i domnului Kent că îmi aparține mie și doar mie fata de lângă el, șatena face un pas în față, sărutându-mi obrazul drept.

    La contactul buzelor ei calde și moi cu acesta, am simțit de parcă aș fi vrut ca momentul ăsta să se fi oprit pentru totdeauna, însă când privirea ei mustrătoare s-a oprit în ochii mei negri, am știut că nu e momentul să visez ci să revin la cruda realitate în care noi doi nu suntem și nu vom fi niciodată un cuplul normal.

    — Pentru ce-i mulțumești tu domnului Kent, draga mea? spun eu, imediat ce realizez că probabil privirile celor doi soți sunt pe noi, în timp ce ea încearcă să se elibereze din strânsoarea brațelor mele care-i susțin talia lângă corpul meu.

    — Nimic important, dragule! spune ea, chicotul amuzat al doamnei Reik făcându-mă s-o eliberez mai repede pe Catelin din strânsoare.

    — Hmm, vezi Kent? Tinerii din ziua de azi, încă se iubesc după căsătorie. Nu ca tine care imediat ce te-ai văzut însurat, ai plecat în armată! îi reproșează doamna Amanda soțului ei, eu și Cate privindu-ne dezamăgiți.

    Și nu pentru că la noi situația ar sta diferit, ci pentru felul în care știm amândoi că ne-am căsătorit. Iar dacă ce s-a întâmplat între noi, se poate numi căsătorie, atunci în mod oficial mă pot declara mort.

    — Dar așa erau vremurile în timpurile acelea, draga mea! se scuză domnul Kent, ochii mei și ai lui Catelin, nepărăsindu-se pentru nici o secundă.

    Iată, Luce! Unii au ce povesti nepoților, la bătrânețe. Tu ce le vei spune? îmi spune conștiința băgăcioasă, în timp ce eu o ignor total. Are și dreptate, nu spun nu. Însă de ce simt că același lucru i se întâmplă și lui Cate, deși nu-mi arată neapărat asta?

    Temele discuțiilor noastre se schimbă cu încetinitorul, tensiunea plutind în aer mai ceva ca mirosul unui pericol iminent, de orice natură. La fiecare contact al ochilor mei cu privirea confuză, furioasă dar și ușor deranjată de ce se întâmplă a soției mele, pot citi reproșurile și viitoatele ei acuzații de parcă aș ști ce urmează să mi se îmtâmple.