Contractul

Catelin

Nunta

    Căsnicia. Un acord comun între doi soți, realizat din iubire sau comun acord de împărtășire a emoțiilor sau nu, pe durata întregii lor vieți. Asta este definiția căsniciei din orice dicționar, în orice limbă și orice mod descrisă, posibil. 

    Pentru mine, faptul că astăzi mă căsătoresc cu un idiot pe care nici nu-l cunosc și nici nu vreau s-o fac, e mai mult decât o pedeapsă divină dată de la Dumnezeu. E chiar mai mult și decât un coșmar dur și îngrozitor, din zilele copilăriei mele. La naiba, cum voi face eu asta?

    Așezată pe scaun, îmi privesc reflexia din oglinda din fața mea, analizând în tăcere situația în care mă aflu. În spatele meu, fetele mă coafează și-mi prind voalul în păr iar eu sunt îmbrăcată într-o rochie care a sosit acum câteva ore de la domnul mire.

    Nu am avut timp de nimic. Nici de a-mi aunța familia, formată din prietenul pentru care fac toate astea. Nici de a mă pregăti pentru o nuntă, dacă nu ca cea pe care o visam când eram copil, dar măcar o nuntă să fie, ca toate celelalte. Nici de a mă pregăti eu, psihic pentru ceea ce urmează să fac. De nimic. La naiba, cum voi supraviețui eu, după ziua asta?

    — Eu zic să-i lăsăm părul liber și să-i facem câteva onduleuri lejere! Aud din spatele meu, însă ignor total acea voce și încerc să mă concentrez pe ideea de a rămâne puternică.

    — Eu cred că ar arăta mai bine dacă l-am prinde într-un coc elegant. Ce spuneți? Adaugă o altă voce, în timp ce eu îmi simt nervii pulsând mai repede ca niciodată în interiorul meu.

    După ce că mă simt furioasă și gata să-l bat pe idiotul de viitorul meu soț, mai comentează și fetele astea. Iar nervii provocați de ele, parcă cresc și mai mult nervozitatea din mine. Oftez apăsat și-mi trec mâinile prin păr, simțind cum încep să rămân fără aer.

    Nevrând să le dau nimic de înțeles, mă ridic în picioare profitând că au pus deja voalul și mai trebuie doar să-mi aranjeze părul și mă întorc spre ele, aruncându-le cea mai dură privire dn câte dețin. Dacă pentru bunica mea nu am putut face nimic, asta nu înseamnă că nu voi face nimic nici pentru mine.

    — Vreau să rămân singură. Și o să-mi prind singură părul, nu am nevoie de ajutor. Spun eu, privindu-le prin oglinda din fața mea cum îmi zâmbesc forțat și rușinate, retrăgându-se spre ieșire.

    Imediat ce ușa se aude închizându-se după ele, mă trântesc pe scaun și aproape că-mi vine să plâng de nervi. Însă trebuie să mă abțin, pentru a nu face ca rimelul să se scurgă iar aparența căsniciei mele fericite să fie înlocuită de bârfele oamenilor.

    Amintirea bunicii și cu dispariția ei, singura care a fost alături de mine încă de la începutul vieții mele, mă lovește în plin, exact ca un bumerang pe care oricât de departe îl arunci și ori de câte ori, el se întoarce înapoi cu o forță din ce în ce mai mare și te face să te simți din ce în ce mai slab din orice punct de vedere.

    Vocea ei, în drum spre spital, îmi răscolește gândurile făcându-le să pară mici cuiburi de furnici iar eu simt din nou aceeași neputință de a mă ajuta, ca și atunci. Însă, spre deosebire de acel moment când aici era prietenul meu, acum sunt singură. Total singură și voi lupta să rămân puternică, chiar și împotriva lumii întregi dacă e nevoie. Pentru că sacrificul ăsta, e pentru tine Madd. Doar și numai pentru tine.

    Prevăd lacrimile care se adună în ochii mei și le șterg rapid cu un șervețel, ușa din spatele meu deschizându-se. Însă nu acord importanță acestui fapt ci mă concentrez pe a-mi spune că sunt puternică și pot face asta. Până la urmă, nu e o căsnicie reală și nici nu voi răni pe nimeni, astfel.