Contractul

Cate

    Nu mai rezist! Jur că totul mi se pare a fi mai mult decât deranjant și trist. Poate mai mult chiar și decât la o înmormântare.

    De aceea simt că oricât de multe eforturi aș depune pentru ca ziua asta să se încheie cu bine, ceva poate schimba cursul lucrurilor în orice secundă. Iar nu sunt tocmai genul pacifist care să asiste la schimbări bruște de temperament, comentarii necuviincioase sau chiar lipsite de respect. Așa că mă ridic rapid în picioare, imediat ce las ceașca pe bar, atrăgând toate privirile asupra mea.

    — Pleci undeva, iubito? spune vocea așa-zisului meu soț, ochii mei ridicându-se rapid spre el. 

    Cum să-ți zic eu ție că m-am plictisit de mondenitățile astea? Cum să-ți explic că nu mai rezist întrebărilor insistente despre nuntă? Uff, vreau doar să respir în voie. De ce se comportă toți de parc-am fi construit turnul Eiffel în jumătate de ceas?

    — Trebuie să dau un telefon! spun schițând un zâmbet vizibil forțat și fals, dar doar pentru a mă căra naibii din această atmosferă tensionată, care-mi face inima să bubuie la propriu în corp.

    Imediat ce primesc "aprobarea" domnilor de la bar, profit să-i arunc o privire mândră "iubitului" meu soț și apoi ies grăbită afară. Trag cu forță aer în piept și jur că mă simt...eliberată de orice fel de tensiune. E de parcă aerul rece al toamnei, mi-ar curăța sufletul de impurități. Așa de bine mă simt.

    Lumea trece prin jurul meu și nu pot evita să nu simt teamă și dorința nebuna ca ceea ce trăiesc să fie ca în cuplurile din jur. Însă nu voi comite nici o nebunie. Inima mea încă e a ta, iubitule. Iar asta nu se va schimba niciodată. Îți promit!

    Brusc, mâna îmi este agățată de cineva, inima mea oprindu-se preț de câteva secunde. Însă imediat ce-i întâlnesc răceala din privirea lui Conrad, e de parcă cineva tocmai mi-ar fi aruncat o căldare cu apă rece în cap.

    — Ce naibii crezi că faci? turuie ca un vagon prost alimentat, în timp ce eu îl privesc în stare de șoc. Sper că glumește. Nu el e cel care mi-a agățat așa brutal mâna? Sau sunt adormită și visez că se întâmplă asta?

    — Iau aer! Nu se vede? spun ironică, trăgând aer în piept, idiotul privindu-mă de zici că vede pentru prima dată în viața lui o fată.

    — Termină cu prostiile, Cate! Știm amândoi de ce ai plecat de-acolo, așa că să nu ne păcălim. Te vei întoarce și vei avea grijă să nu-mi mai faci asta niciodată. Ai înțeles? spune el, trăgându-mă mai aproape de el, distanța dintre noi devenind milimetrică.

     Îl privesc în ochi și jur că nu-l înțeleg. Își bate joc de mine? Despre ce vorbește? Nu e ca și când n-ar ști că urăsc să împart până și aerul cu el. Deci, de ce ține morțiș să mă țină aproape de el, deși nu ne suportăm, e vizibil asta?

    — Apropierea de oameni, mă irită! Satisfăcut de răspunul primit? îi răspund eu, privirea lui devenind una confuză.

    — Nu-mi spune că ai o fobie de legată de oameni! Pe ce planetă trăiești? spune el, eu rotindu-mi ochii, plictisită.

    Discuția noastră se încheie rapid, mai ales că atunci când mă uit în altă parte pentru o clipă, în dreapta noastră mai exact, ochii mei rămân fixați asupra unei anumite persoane. Respirația mi se ăntrerupe, aerul începând să dispară și el treptat-treptat. La naiba, cred că visez!

    Ochii mei sunt blocați asupra personajului pe care-l caut de ceva vreme, în timp ce aerul nu face deloc contact cu plămânii mei, oricât de mult aș încerca să-l inspir. Conrad probabil mă strigă de ceva vreme, mai ales că-l simt zgâlțâindu-mă ușor, fapt ce nu provoacă decât o stare de confuzie și mai mare pentru mine. Doamne, sper să visez în clipa asta. Chiar sper.