Contractul

Catelin

    Furia nu e sănătoasă. Nici pentru mine, cea care a fost martora ei de atâtea mii de ori și nici pentru cei care o simt și o transmit mai departe prin diverse stări și acțiuni. De exemplu, cum s-a întâmplat ieri.

    Confuză, stau și privesc tavanul de mai bine de jumătate de oră deja și încerc să găsesc o soluție măcar, pentru fiecare din miile de probleme ce gravitează în capul meu. Probleme precum: ura și răzbunarea neefectuată din vina lui Maddox. Eu și sărutul acela blestemat, care-mi invadează mintea și trupul de fiecare dată când sunt față în față cu cel care  mi-a făcut asta. Eu și decizia stupidă de a mă căsători pentru a-l ajuta pe idiotul meu prieten. Eu și soțul meu bețiv și bătăuș, pe deasupra. Eu și încercarea de a uita că ziua de ieri avut loc, iar curajul meu de a-i cere lui ajutorul a fost strivit în picioare de propriile lui acțiuni.

    Ușor agitată, îmi trec mâna deasupra capului și mi-o poziționez pe pernă. Gândul la bunica și posibilele ei sfaturi, mă face să zâmbesc, iar amintirea memoriei în care i-am promis acelui medic nebun c-o să-l fac să plătească pentru moartea ei, mă lovește în plin. Imapctul acelei clipe, mă face să mă ridic rapid pe șezut și să-mi strâng pumnii pe lângă corp. Sprâncenele mi-s curbate și deși simt cum scot fum prin orificii, tot nu mă pot liniști.

    — Cate, ești ok? aud în cele din urmă singura voce care poate umple golurile din camera asta, ochii mei mutându-se rapid spre bărbatul de la picioarele mele - la propriu- care mă privește curios și confuz.

    Ce să-i mai spun și lui, acum? Și cum s-o fac? Nu-l iubesc, pentru că nu am forța să-l iubesc. Chiar încerc să par că sunt ok cu deciziile luate până acum și chiar încerc să nu las să se vadă cât mi-aș dori să dispară din viața mea, însă...ceva mă împiedică să-i spun toate astea. E de parcă aș simți orice cuvânt reproșat lui, pentru că știu că vina îmi aparține și mie.

    — Catelin! îl corectez eu, dând cearșaful la o parte și cobor astfel la marginea patului.

    Obosită, îmi trec mâinile prin părul șaten și lung, coborându-mi capul pe genunchi. Aș vrea să mor, în clipa asta. Aș vrea să dispar, pentru a nu-l mai răni nici pe el și nici pe mine. Mi-aș dori ca ce s-a întâmplat ieri, să nu mă afecteze atât de tare. Off, mi-aș dori atât de mult să-i împărtășesc sentimentele și gândurile mele. Însă cum să fac asta? Iubitule, de ce nu ești aici?

    Cum aș putea să-i spun soțului meu că mă doare felul cum m-am purtat cu el, deși iubesc pe altcineva? Cum să-i exlic că iubitul meu e mort, iar el să nu se aștepte la mai mult decât, poate, simpatie din partea mea? Cum să-mi explic mie, că nu am greșit având grijă de el, pentru că e soțul meu? Cum să-i comand inimii să mă asculte, în loc să mă judece atât de aspru?

    — Îmi cer scuze. Catelin. Ești ok, nu? Vreau să zic, ce s-a întâmplat..., spune el, cuvintele lui tăind ca un cuțit, adânc în inima mea. 

    Îl privesc rapid, gata să-i rup gâtul și mă ridic în picioare, trăgând halatul peste rochița mea de noapte. Dacă o privire ar fi de ajuns...dacă o mimică ar fi suficientă, atunci și-ar da seama când trebuie să se oprească și de ce. Nu-i așa?

    — ce s-a întâmplat seara trecută, a fost un accident și nu se va mai întâmpla niciodată. Promite-mi asta, Conrad-Lucian Smith! îi spun eu, tăindu-i propoziția și făcându-l să mă privească confuz.

    Nu știu ce gândește și nici nu-mi prea pasă. Tot ce gândesc eu, e să nu spună vre-o prostie pe care mai apoi o vom regreta amândoi. Mai ales că, chiar dacă evenimentele de seara trecută au avut loc și eu le regret enorm, asta nu înseamnă și că nu sunt de acord cu ce am făcut. Să fii om înainte de orice, este primul pas pentru o căsătorie normală. Iar eu...iar noi, așa am convenit încă de la începuturi.