Contractul

Cate+Conrad

    Nu știu dacă visez, sau sunt captivă în lumea viselor și a imaginației bolnave de ceva vreme; însă cert e că mă văd pe un câmp mare și verde. O lumină puternică se vede în depărtare, în timp ce două voci urlă în disperare.

    Mă simt de parcă nu mă pot mișca. De ce nu mă pot mișca? Doar nu sunt din piatră, nu? Îmi rotesc privirea și capul și jur că asta pot să fac. Atunci de ce nu-mi pot mișca restul corpului? Lacrimile alunecă șiroaie pe chipul meu brăzdat de confuzie, vocile acelea părându-mi-se din ce în ce mai apropiate.

    În dreapta mea se vede ca un înger ce coboară pe pământ, lumina din jurul lui fiind uriașă și absolut superbă. Iar în stânga mea, apar doi bărbați - în depărtare ce-i drept - ce par a se certa foarte puternic. Ce naibii se întâmplă?

    Îmi deschid gura să îi opresc, însă nu am voce. De ce nu am voce? Ce s-a întâmplat cu mine? Îmi rotesc ochii spre lumina puternică din dreapta mea și văd cum lumina aceea slăbește în intensitate. Mă încrunt.

    Lumina îmi dezvăluie cea mai dragă și iubită persoană din viața mea, așa că îmi simt lacrimile alunecând și mai tare pe obrajii mei deja înflăcărați de dor. La naiba, femeia dezvăluită de acea lumină e bunica mea!

    Brusc, parcă și picioarele mele reîncep să "trăiască", transformându-se în gelatină. Cad în genunchi și plâng ca un copil cu fața cuprinsă în propriile palme. Simt două brațe mari, așezându-se pe spatele meu, așa că-mi deschid ochii cu scopul de a mă întoarce spre sursă. Însă nu fac asta, ci privesc spre femeia ce înaintează spre mine cu zâmbetul pe buze.

    — E momentul să vii cu mine, Cate a mea! spune bunica, mângâindu-mi fața. 

    Îmi închid ochii doar pentru a memora această clipă și jur că o simt. Chiar e aici. Îmi deschid ochii pentru a mă asigura că mintea mea nebună nu debitează deja momente fantastice și o văd cum îmi zâmbește.

    — O să vin. Îți promit c-o să..., spun decisă că fac ceea ce trebuie.

    Brusc însă, își întoarce privirea spre locul de unde a venit și se ridică în picioare ca și mine de altfel. O privesc cum se retrage spre acea lumină ce redevine foarte puternică și jur că vreau s-o opresc. Ba chiar strig după ea, însă de ce nu se întoarce spre mine?

    — Nu, nu trebuie să pleci iubito. Întoarce-te cu mine. Întoarce-te..., spune vocea celui care îmi susțea umerii până acum câteva secunde, însă îl ignor total și continui s-o strig pe bunica mea.

    Strig ca înebunită și plâng în același timp. Durerea simțită atunci când te-am pierdut bunico, acum e la o intensitate și mai mare, sfărâmându-mi inima în mii de bucăți. De ce nu pot să te opresc? de ce nu te oprești când te strig? Întoarce-te!

    — Haide, Cate! Hai, iubirea mea! E momentul să ne întoarcem! spune acel bărbat, însă fix când mă-ntorc spre el totul se oprește.

    Ochii mi se deschid, capul vâjâindu-mi ca într-o furtună zgomotoasă și puternică suficient de mult cât să dărâme locul unde mă aflu. Atenția îmi este atrasă de doi bărbați ce par a se certa în mod continuu, vocile lor părându-mi-se exagerat de cunoscute de undeva. Însă de ce?

    În timp ce unul din ei stă cu spatele spre mine susținându-l pe celălalt de ușa din spatele său, neatingând podeaua; eu stau ca o statuie și-ncerc să-mi vin în simțiri. Îi cunosc. I-am auzit și mai devreme. Se certau în capul meu...se ceartă în realitate. Dar de ce?

    — Gata! Ajunge și opriți-vă! strig ca înebunită, cel ce trona deasupra podelei albe din gresie, acum atingând-o încet.

    Confuză, furioasă și cu mii de alte sentimente de genul amestecate ca legumele într-o oală de supă cremă; mă uit în jur și mă lovesc de o realitate necunoscută și ciudată. Sunt într-un spital? Ce caut eu într-un spital?