Contractul

Cate

    Nu știu ce-a fost asta, sincer. Nu știu ce-a fost în mintea idiotului, de m-a atacat așa și nici nu-mi pasă. Cum a avut tupeul să mă sărute în fața atâtor oameni, în așa aglomerație și așa zi? Mai ales după ce că...oh, nu. El era. Idiotul care aproape a dat cu mașina peste mine!

— Cate, ești...ok? Arăți ca după război, comentează prietenul meu, ochi albaștri, iar eu îl fixez rapid cu privirea. Sunt pe cale să-i iau gâtul și lui din cauza a ceea ce am pățit, așa că de ce nu tace o dată din gură?

— Taci, sau te bat! mormăi deranjată de comentariul lui și mă așez pe un scaun, în timp ce el chicotește amuzat.

— Totuși, spune-mi ce s-a întâmplat. Cine te-a supărat, Cate? întreabă el, continuându-și interogatoriul stupid și făcându-mă să regret că am acceptat să vin acest loc.

    Imaginea de afară continuă să se plimbe prin mintea mea, iar eu strâng în pumni paharul cu whisky. Asta deși, cel mai sigur, am atras toate privirile asupra noastră. Și spun asta, deoarece unghiile mele zgârie sticla din care e confecționat paharul.

    — Nimeni! Doar termină-ți băutura și să plecăm naibii de aici! spun printre dinți, asta deși undeva în interiorul meu și eu am nevoie de răspunsuri.

    Chiar așa. Ce s-a întâmplat afară? Cum de a avut tupeul să mă sărute? De ce nu l-am îndepărtat mai devreme? De ce am realizat ce fac, abia după ce și-a băgat la propriu, limba în gura mea? Doamne, ce e cu mine?

    Imediat ce îmi termin băutura din pahar, aproape că reușesc să-l sparg la impactul lui cu blatul și asta doar din vina amintirii acelui sărut. Deși îi simt privirea analizându-mi fiecare gest, prefer să-l ignor pe ochi albaștri și să mă ridic rapid în picioare.

    — Sigur ești ok, nu? îl aud întrebându-mă, însă nu mă mai obosesc să-l privesc, ci doar îmi adun lucrurile și părăsim împreună locul ăsta.

    Deși știu că e cu ochii pe mine, tot nu reușesc să mă gândesc la altceva decât la acel sărut blestemat, care se prelindă prin mintea mea de parcă s-ar fi întâmplat cine știe ce. Iar asta, mă enervează și mai tare decât sărutul propriu-zis.

    Imediat ce trecem strada pe partea opusă restaurantului, înghit în sec și-mi strâng pumnii pe lângă corp, acel sărut fiind mai prezent ca niciodată în mintea mea. Mă opresc preț de câteva secunde și trag cu forță aer în piept, căci simt cum încep să rămân fără aer, apoi când îi aud întrebarea lui Maddox în legătură cu starea mea, îi schițez un zâmbet idiot și fals și reîncep să înaintez pe străduța din fața blocurilor și a clădirilor impozante ale orașului.

    — Nu trebuie să te închizi mereu în tine, știi asta, nu? îl aud spunând, însă deși îl ascult atentă, prefer să mă prefac că nu îl aud.

    Îmi bag mâna prin părul ciufulit ușor de vântul care adie, apoi reușesc performanța de mă ciocni de cineva. Pentru o secundă, imaginea cu idiotul care m-a sărutat, îmi traversează mintea, însă înainte de a-i spune ceva persoanei în cauză, observ că e o fată. 

    Ceva mai joasă decât mine, șatenă, cu părul atingându-i talia, ondulat și ochii verzi-albăstrui, însă urcată pe niște platforme de 5 centimetri ce îi conferă o înălțime egală cu a mea, descălțată de pantofii cu 15 centimetri înălțime, fata asta având un zâmbet mare cât China atunci când încerc s-o ajut să se ridice.

    — Pot și singură, drăguța! Mulțumesc! spune ea, într-o engleză stricată, ceea ce mă duce rapid cu gândul la faptul că nu e de prin zonă.