Contractul

Conrad

    Prolog

    Omul. O specie a rasei terestre, incapabil să mintă și să ucidă tot ce-i pică în mâini. Nu, glumesc. Serios acum. Ce om nu minte și nu ucide în această viață?! 

    De la sentimente și emoții, omul e capabil să ucidă chiar și un seamăn de-al lui. Mai ales atunci când este provocat. Am vrut și eu să fac asta, însă m-am oprit la timp. De fapt, mai bine zis, am fost oprit la timp. 

    Jur, dacă Larry nu intra peste noi atunci, tipul ăla era mort. Și nu aș fi regretat pentru nici o secundă că l-am ucis. Bine. Poate doar după câteva zile...săptămâni...luni, sau chiar ani petrecuți după gratii. Însă cert e că nu am făcut-o.

    De aceea(,) astăzi îmi privesc reflexia din oglindă și-mi strâng puternic pumnii pe lângă corp. Ar fi meritat să moară de fapt amândoi. El, pentru că făcea parte dintre prietenii mei și ea, pentru că era singura fată de care m-am îndrăgostit nebunește.

    Astăzi, reflexia omului din oglindă nu-mi amintește altceva decât durerea pe care am simțit-o în momentul în care am urmărit-o la acea „întâlnire cu fetele" și am văzut-o aproape călărindu-l. La dracu'! De ce sunt toate femeile așa?!

    — Conrad, ești ok? și ca de obicei îl aud pe Kensingtone urlând(,) de dincolo de ușă, să ies afară. Stau închis în camera asta de mai bine de 3 zile de la incidentul care ar fi putut fi un "accident" și tot simt că nu e de ajuns. Nici pentru mine, dar nici pentru ei.

    — Dispari, Kensingtone! Chiar nu am nevoie de o dădacă! îi urlu înapoi, în timp ce bătăile lui în ușă se opresc. 

    Îmi rotesc ochii și apuc grăbit cana de sticlă ce zăcea pe jumătate plină, pe noptiera din stânga. O arunc furios, în perete și pot vedea clar cum sar cioburile peste tot. La fel ca și conținutul apei, din ea. Însă nici asta nu reușește să mă calmeze. Așa că mă-ndrept spre aceasta și încerc să fac altceva.

    Adun resturile cu buricele degetelor(,) reușind în cele din urmă să fac ce mi-am propus. Adică să provoc o tăietură în degetul arătător, suficient de mare cât să mă facă să simt și altceva decât durerea din sufletul meu. Un zâmbet nebun îmi acaparează fața, iar eu mă ridic și iau farfuria murdară de pe noptieră, pe care așez restul cioburilor.

    — Conrad, ce ai făcut? Ce s-a auzit? îl aud pe Larry strigând ca un nebun, pumnii în ușă fiind meniți nu doar să mă enerveze și mai tare, ci și să doboare ușa, probabil. 

    — Larry Kensingtone, du-te dracului de acolo și nu dărâma..., strig însă rămân cu propoziția neterminată, atunci când idiotul meu prieten își face apariția peste ușa dură de la picioarele lui. La dracu'! Și i-am zis doar că trebuie să schimbăm ușile!

    Îmi rotesc ochii și mă reîntorc la farfuria cu cioburi ce zace aruncată pe noptieră, pașii din spatele meu dându-mi de înțeles că el vine spre mine. Apuc grăbit farfuria, sângele alunecând peste tot pe unde mă uit. Inclusiv, pe marginile acesteia.

    — Dumnezeule Mare! Conrad, ai înebunit? Ce ți-ai făcut? Arată-mi! vorbește ca o moară stricată fratele meu, reușind să mă facă să-mi arunc ochii pe tavan.

    — Sunt bine! Lasă-mă! spun încercând să scap de el, însă aproape că mă înconjoară cu brațele ca să nu plec.

    — Ești, pe dracu'! Dă-mi să văd, cât e de adâncă rana? spune el(,) luându-mi palma în mâna lui, forțându-mă să oftez. 

    Am obosit, să fiu sincer. Să mă cert cu el, să mă cert cu sentimentele mele, să mă cert cu memoria mea, să mă cert chiar și cu conștiința care-mi spune că nu trebuia să fi plecat atunci. La dracu'! Am obosit până și să mai stau aici, atât de aproape de ei și totuși să nu pot să fac nimic ca să recuperez ce era al meu.

    La media:Conrad