Contractul

Catelin

    Vise. Memorii trecute și prezente. Îndoieli. Nesiguranță și teamă. Asta e tot ce simt acum. Dincolo de vocea lui, care continuă să-mi urle în urechi să îl ajut, nu mai aud nimic. Nu aud și nu văd pe nimeni decât durerea personală și cea a iubitului meu, în fiecare noapte și zi din viața mea.

    Unii pot spune că sunt egoistă că nu mă gândesc la ce fac ceilalți pentru mine, însă nu pot nega faptul că singură m-am băgat în asta și tot singură am decis să-mi ajut prietenul. Singurul prieten rămas alături, după dispariția lor.

    Lipită de marginea patului și fixând același punct imaginar, reușesc să revăd trecutul alături de el și să simt că deși el nu e aici cu mine, totuși eu trăiesc. Și voi reuși să-mi revin atât după dispariția lui cât și a bunicii, care m-a dat complet peste cap.

    Telefonul de lângă mine începe însă să sune brusc, iar eu îl privesc surprinsă. Nu cunosc apelantul, nu cunosc de ce m-ar căuta un străin și nu am chef de discuții cu nimeni. Oricine ar fi, importantă sunt eu și suferința mea. Nu cel de dincolo de rețea.

    Ignor apelul, încercând să mă concentrez pe suferința și gândurile mele care duc într-un singur loc și la o singură persoană importantă în viața mea, însă amintirea gesturilor lui Conrad mă lovește dur ca o palmă peste față, amintindumi că dincolo de responsabilitatea de a afla ce vrea să-mi transmită iubtul meu, există și cea de căsătorie. Iar eu, din nefericire, sunt căsătorită.

    — Alo? spun după ce telefonul începe să sune pentru o a doua oară astăzi, de către același apelant. Conrad Smith. Soțul și călăul meu, se pare.

    Muzica enervantă îmi sparge timpanele, semn că atmosfera de petrecere la care se află e una destul de încântătoare pentru nenorocitul care cel mai sigur se simte destul de bine acolo, în timp ce eu îmi mănânc creierii singură, gândindumă la ce s-a întâmplat seara trecută și alte probleme din viața mea.

    — Îmi cer scuze, doamnă! Puteți veni la barul de pe strada Lion? spune  o voce total necunoscută, prin miile de voci pe care le aud din cauza acelei atmosfere încărcate iar eu realizez inevitabilul. Nenorocitul meu soț, s-a îmbătat sau e prin cine știe ce pat, cu cine știe ce târfă!

    Pumnii mei se încleștează rapid, sprâncenele mi se unesc într-o linie nu foarte atrăgătoare, iar pieptul meu începe să ardă de nervi la simpla amintire cu mine, ținându-l de mână noaptea trecută. Căci, chiar dacă nu-mi amintesc cum m-am rănit, îmi amintesc destul de clar senzația de căldură pe care am simțit-o când m-a atins.

    — Bar? Ce bar, domnule? Cine sunteți și ce vreți de la mine? spun ridicândumă în picioare, în timp ce încep să răsfoiesc dulapul în căutarea unor haine decente.

    — Soțul dumneavoastră..., spune acea voce, apoi se întrerupe apelul. 

    Degeaba încerc să-l strig pe individ pentru a-i cere alte detalii, căci telefonul e „mort" iar când privesc ecranul telefonului meu, observ că decesul nu a avut loc la mine, ci la ei. La naiba, Conrad! La naiba, cu tine și faptele tale de doi lei, constat eu. Îmbrac apoi ceva rapid din șifonier, îmi încalț sandalele joase și îmi trec mâna prin păr, pornind apoi în căutarea adresei acelui bar.

    Oricât aș încerca să întreb pe cineva de locație, nu reușesc să văd pe nimeni pe stradă, capabil să mă ajute. De aceea, imediat ce zăresc două femei de vârsta a doua le întreb pe ele și descopăr că locația nu e foarte departe de mine și că voi ajunge acolo în maximum o oră de mers pe jos.

    Soarele dogoritor de vară, îmi provoacă o ușoară senzație de oboseală, semn că nu m-am odihnit foarte mult zilele astea însă încerc să mă concentrez pe a găsi barul și nu pe stările mele. Oricum ar fi, voi avea eu timp să mă odihnesc mai târziu. Înaintez din ce în ce mai repede, simțindumi corpul arzând din cauza fierbânțelii soarelui și măresc pasul tot mai mult, reușind să ajung în cele din urmă la locație.