Contractul

Maddox

    Imediat ce am aflat crudul adevăr, am simțit de parcă aș fi fost trăsnit de fulger. Pieptul încă îmi arde, amintirile cu Cate fiind mult prea duroase pentru a mi-o putea imagina pățind ceva mai rău de atât.

   De aceea încă privesc ecranul închis al telefonului, gândindu-mă că poate eu exagerez, iar nebunul de Conrad e doar furios și neputincios ținând cont de situația în care se află soția lui. Însă când memoria mă lovește în plin cu amintirea secundei în care am văzut-o pe Cate dorindu-și să moară din cauza a ce s-a întâmplat cu bunica ei, am pierdut controlul propriilor fapte și acțiuni și am dat frâu liber nervilor care au propulsat telefonul din mâna mea direct în peretele opus, acesta căzând jos, sfărâmându-se în mii și mici bucățele de plastic, de culoare neagră.

     Nu te voi pierde, Cate! Și nici pe el nu-l voi lăsa să mi te ia, oricât ar încerca de mult s-o facă! mi-am spus, privind bucățile de plastic din fața mea, simțindu-mi obrajii acoperindu-se de lacrimile încăpățânate ce vor cu orice preț să iasă afară.

    Nu știu dacă mai ai pe cineva, Cate. Însă în secundele astea de nebunie și disperare, clar nu am chef să răscolesc în trecutul tău pentru a descoperi asta. Așa că mi-am luat rapid celălalt telefon, geaca și cheile și am ieșit rapid din apartament, grăbindu-mi pașii pe scări în jos, pentru a ajunge la mașina parcată în fața blocului.

    Mi-am pus centura, am băgat cheia în contact și am luat-o din loc, ținta mea fiind spitalul. Gândul că te-aș putea pierde Cate, e mai mult decât apăsător și înfiorător. E de parcă o parte din mine și-ar dori să urle din toate forțele durerea resimțită de aflarea veștii accidentului.

    Ajung la destinație, în mai puțin de jumătate de oră, timp petrecut în viteză maximă, timp(,)pe care în mod obișnuit obișnuit l-aș fi petrecut într-o oră, poate două, datorită și aglomerării orașului. Am parcat grăbit, chiar lângă ambulanța din fața spitalului și am ieșit agitat din mașină, alergând spre interior.

    — Cateline Smith! îi spun femeii trecute de prima tinerețe, din fața calculatorului de la intrarea în spital, aceasta oferindu-mi rapid informațiile dorite.

    — Etajul doi, camera 10! spune dânsa, eu mulțumindu-i grăbit și începând să alerg practic pe scări în sus, pentru a ajunge cât mai repede la tine, Cate.

    Acum sunt aici. Sus, la locul țintit și indicat de doamna de la parter, aproape de tine și sfărâmat de durere, Cate. Când și cum am pierdut contactul, prietena mea? Când și cum am permis problemelor să intervină în viețile noastre?

    Îmi trag răsuflarea, respirând ca după maraton, apoi(,) iau cotitura holului uriaș și plin de asistente, medici și alți oameni ajunși aici cu diverse probleme, călcând apăsat. Mă gândesc la tine, Cate. Cum ai ajuns pe stradă? Cum s-a întâmplat accidentul? Unde a fost idiotul tău soț, când s-a întâmplat asta? De ce nu te-a salvat?

    Agitat, confuz și nerăbdător să aflu asta chiar din gura lui, într-un mod nu tocmai rezonabil dacă e nevoie, îmi ridic privirea, trecându-mi mâna prin păr. Și-l văd. E acolo, la câțiva metri în fața mea, privind pe o fereastră după care presupun că ești tu, Cate. Așa că mă înfurii și măresc pasul, ajungând la el într-un timp destul de scurt. Nu mă impresionează cu nimic reacția lui, lacrimile lui false și mincinoase, de aceea îi strâng gulerul gecii lui din piele neagră, întorcându-l cu fața spre mine și-l fixez cu privirea, oricât de trist, supărat sau afectat ar fi el.

    — Ce s-a întâmplat de ai adus-o în starea asta? îl întreb, însă el doar tace, fixându-mă cu privirea lui de „dur". Vorbește, la dracu, altfel știu cum să scot informațiile de la tine, băiat de bani gata, ce ești! nici nu realizez că vocea mea s-a ridicat câteva octave, decât atunci când îmi simt brațele coborând de pe el.