Contractul

Conrad

 Accidentul

   În fața ochilor mei s-a derulat clipa aceea în care am fost abandonat pentru altul, atunci când am văzut-o pe Cate fugind mâncând pământul spre ieșirea din hotel. Așa că am ignorat sentimentul de furie oarbă, concentrându-mă pe un singur lucru: trebuie s-o aduc înapoi.

    — Cate, oprește-te! Lasă-mă să-ți explic! degeaba strig în urma ei, căci înainte de a o ajunge, o și văd părăsind mașina cu valiza după ea.

    Alerg după ea, însă nu știu cum reușește să fie atât de rapidă. Așa că fac stânga-mprejur și urc agitat la volan, pornind motorul și luând-o din loc grăbit, lăsând în urma mea doar o urmă de praf. Claxonez în urma șatenei mele soții, însă tot degeaba. Calc pedala de accelerație și tot inutil e, căci chiar dacă o ajung din urmă, mă privește scurt și furioasă aproape tăind în mine bucăți de suflet ce zboară purtate de vântul rece al iernii.

    — Ei, haide Catelin! Nu ești un copil mic. Urcă în mașină, trebuie să vorbim! strig după ea, micșorând viteza atunci când o văd micșorând „viteza" picioarelor ei, gândul că s-ar opri făcându-mă să zbor.

    Însă nu se oprește. Jur că nu am văzut în viața mea, o persoană așa încăpățânată ca ea. Îmi rotesc ochii și calc pedala de accelerație, reușind aproape să mă urc cu mașina peste autoturismul din față, făcându-l pe proprietar să îmi umple restul mașinii cu tot felul de felicitări de crăciun. Ei, pe dracu! De unde asta? Jur că îmi venea să ies din mașină și să-l pun la locul lui pe tâmpit, însă simplul gând c-aș putea-o pierde din ochi pe încăpățânata mea soție, m-a făcut să văd negru în fața ochilor.

    Am repornit deci motorul și am tras de volan, întorcând mașina spre carosabilul liber, căutând-o pe Cate cu privirea. Fără s-o văd preț de câteva secunde, a fost de parcă iadul a pus stăpânire pe mine. Însă când am observat-o luând cotitura străzii, am simțit de parcă inima mi-ar fi reintrat în corp. Jur, Cate! Nu știu ce mi-ai făcut, însă nu te voi lăsa să pleci niciodată! Jur!

    Am călcat pedala de accelerație, tăind calea a două sau poate trei mașini, iar când m-a văzut s-a înfuriat. A fost de parcă i s-a cășunat pe mine, căci pe fața ei am citit aceeași expresie pe care am văzut-o pentru monstrul acela din hotel. Am reușit în cele din urmă să trag pe dreapta, ea îndreptându-și pașii, furioasă, spre mijlocul șoselei. Cu ochii la mine, cel care încearcă să iasă din mașină, impactul fizic ce a proiectat-o în aer, m-a făcut să simt cum pierd totul: aer, bani, avere.

    Ochii mi s-au umplut de lacrimi, văzând trupul ei cum aterizează pe șosea, în timp ce sufletul meu aleargă grăbit spre a o ajuta. Însă nu și trupul, care pare ca și împietrit de durere. Nu voi rezista unui șoc, ca cel de a te pierde, iubito! Nu voi rezista!

    — Repede, cineva să sune la salvare! spune vocea unuia din bărbații ce ajung la ea înaintea mea, mulțimea strângându-se ca la circ în jurul frumoasei mele soții.

    Ce fac eu? Eu doar stau ca prostul în spatele mulțimii, în stare de șoc, privind cum toată lumea se agită de colo prin fața mea. Unii sună după ajutoare, alții strigă după ele, iar alții mă zdruncină pentru a mă readuce cu picioarele pe pământ și nu reușesc. Brusc, o palmă dură se lipește de obrazul meu, imaginea accidentului trezindu-mă rapid la realitate.

    — Cate! Te voi salva, iubirea mea. Liniștește-te. Sunt aici! spun agitat, încercând să-mi fac loc prin mulțimea de gură-cască ce stă în jurul ei, sufocând-o.

    — Domnule, trebuie să-i faceți loc! O sufocați cu prezența. Toată lumea, dați-vă la o parte! spune bărbatul din fața mea, cel care-i și ține capul în poală.