Contractul

Catelin

    Au trecut doi ani. Durerea apăsătoare de la început nu a dispărut, însă măcar s-a mai diminuat. Cumva. Timpul, deși nu șterge rănile, nici nu le vindecă. Nu per complet.

    Schimbări sau produs și nu puține. Eu m-am schimbat, ochi albaștri s-a schimbat...și probabil, timpul în sine s-a schimbat. Astăzi...acum, nu mai e important să muncești să devii cine îți doreai pentru că...astăzi nimic nu mai contează. Eu nu mai contez.

   Nu-mi amintesc multe detalii din trecutul care m-a rănit atât de mult, reușind să mă facă imună la tot. Emoții, sentimente, dragoste, sau chiar răzbunare. Astăzi, tot ceea ce-mi doresc e să fiu liberă și să fiu așa cum nu am fost niciodată. Iar dacă până acum nu i-am surprins suficient pe ceilalți, cred că a venit momentul ca toată lumea să mă cunoască.

   Mi-am deschis deci ochii, privind razele îndrăznețe ce și-au făcut loc prin draperiile din cameră. Cu mâna dreaptă, mi-am acoperit fața pentru a împiedica lumina puternică să mă lovească în plin, iar cu cealaltă m-am ajutat să mă adun de pe pat. Am tras rapid ceva la întâmplare, de pe scaun și am îmbrăcat acel "ceva"; realizând că e un halat.

    — S-a făcut dimineață, deja? aud vocea unui bărbat și deja știu că n-ar fi trebuit să beau atât de mult, seara trecută. Chiar dacă mi s-au întâmplat atâtea din ziua în care am pierdut-o, totuși încă sunt aici. Nu?

    — Da! răspund sec și continui să-mi încalț cizmele. Fără să mai spun ceva, îmi iau haina de pe scaun, aruncată în viteză  noaptea trecută și mă strecor spre ieșire, fără să dau draperiile la o parte.

    Cu telefonul în geanta aruncată în spate, în scârbă aproape și mâna pe clanță, simt cum scopul meu devine din nou unul singur: trebuie să trăiesc. În plus, nu degeaba am intrat în lumea oamenilor bogați. 

    Nu reușesc să ies pe ușă, căci aparatul enervant din geantă, în mod sigur nu are acest scop. Așa că îmi rotesc ochii, plictisită și trag ușa după mine;, îndreptându-mi pașii spre trepte.

    — Ce e, ce vrei, Maddox? aproape că zbier, răspunzând la apel, după am uitat câta oară de sunat ca băgat în priză.

    — Catelin, în sfârșit! Cât îți ia să răspunzi la un telefon? spune veșnicul îngrijorat, Maddox Emilson, denumit și "ochi albaștri" în ziua în care l-am cunoscut.

    — O eternitate. Ce vrei? spun în sic tir, sătulă să mă tot explic tuturor. Și mai ales acum, când sunt singură.

    — Să te anunț că ne vedem, în sfârșit. După-masă am zbor către tine, Cat. Pregătește-mi o cameră caldă și o masă bună. Petrecem, când ajung! spune el, fața mea fiind acaparată de un zâmbet cretin.

   Închid apelul și înaintez spre șosea cu scopul de a mă aventura către casă, pentru a face ultimele pregătiri în așteptarea.."destinului" îmbrăcat de Maddox. Ochii mi-s pe geantă, căci încerc să o deschid și să bag telefonul acolo, iar pașii grăbiți nici nu mă anunță de eventualul accident. Căci(,) imediat ce pășesc pe șoseaua liberă, acum câteva secunde, o mașină apare ca de nicăieri, iar eu mă văd trântită pe șosea și toate lucrurile din geantă se împrăștie în jurul meu.

    — Ești orb? Nu ai văzut ditai trecerea, din față?! strig încercând să mă adun de pe jos, dar și să-mi adun lucrurile căzute și împrăștiate peste tot în jurul meu. Asta în timp ce idiotul de șofer, nici măcar nu se catadicsește să coboare să mă ajute.

    Motorul încă pornit al mașinii negre, luxoase, care tocmai ce m-a lovit ușor, mă înebunește de cap, în timp ce gândul că nu voi reuși să strâng și să plec naibii din fața lui, provocându-l să mă calce de-a binelea de data asta, fiind și mai terifiant.