Mărturisiri la Apus

Doar Cerul

    Vrăjmaşă îmi eşti, dragoste inutilă
Fără de care nu aş putea respira!
Cu cât mă milogesc pentru a mea fericire,
Cu atât mă ucizi cu frumusețea falsă a ta!
Şi mă priveşti direct în adâncul inimii,
Te lupți cu sufletul meu răpus de mulți.
Acum stau şi adun bucățile din mine
Pe care ți le-am oferit ție.
De ce nu ai vrut să mă asculți?

 Aşa că dezamăgită de propria speranță
 Mă ascund cu neîncredere după o stea,
 Iar acum îți mărturisesc drept în față
 Că numai cerul este de partea mea.

 Când sunt înfrântă, doar el îmi zâmbeşte,
 Cu albastrul pur de odinioară
 Care numai de vorbe surde îmi aminteşte,
  Dar mă împing să nu mă mai mai doară.
                       Doar el mă înțelege.

   Numai luna vrea să vorbească cu mine
   Când mă vede tăcută şi abandonată de toți,
   Şi îmi îndeamnă conştiința spre bine
    Să te uit, să scap de tine!
                      Doar ea ştie.

     Plouă... plouă cu lacrimile mele!
     Plouă şi îmi spală fiecare dureros ceas.
     Ştiu că simte ceea ce simt şi eu,
      Nu-mi iau de la ele bun rămas,
     Îmi iau de la tine, cineva ce mi-ai fost drag!

      Dispari, dragoste inutilă!
      Eu am Cerul spre a mea alinare.
      Sunt bine şi fără veninul armelor tale,
      Pe care le credeam odată protectoare.
           Dispari!
                     Am doar Cerul!