Mărturisiri la Apus

Suferință

    E atât de greu să fii tu însăți după ce te-ai pierdut. Parcă zilele trec sub o formă sumbră, întunecată, demonică... zile care îți reduc din ce în ce mai mult pofta de viață. Versurile nu le mai simt, textele nu mai curg din mine... Am crezut că am suferit și înainte, dar nu se compară nimic cu asta. Nici după atâta timp nu pot să mă gândesc decât cum zaci acolo sub pământ înghițit de întunecime, frig și neființă... Mi-ai frânt inima mai rău decât ar putea să o facă cineva vreodată, deși poate niciodată nu ai avut intenția. Nu ai dat nicio șansă relației noastre de tată-fiică și înțeleg... nici eu nu am făcut-o. Am fost egoistă și te-am lăsat să te îneci în defectele tale, vrând să mă scap doar pe mine, încât te-am pierdut definitiv. Doresc să mă eliberez de tine, dar parcă te port în suflet mai mult decât înainte. Aș vrea să îmi simți regretele, dar acele regrete nu-ți ușurează țărâna care te zdrobește acum. Acum e mult prea târziu...

          Tată...
          E atât de greu să te îneci în suspine,
          Urlând de atâtea ori fără cuvinte
          Și pierzând nopți la rând în năzuință...
          Spune-mi... de ce ai dispărut?

          Tată...
          De ai avea ochi, m-ai privi cu blândețe?
Și de ai avea inimă, ai lăsa-o să bată,
          Să o mai aud și eu măcar o singură dată?
          Spune-mi... de ce ai renunțat?

Tată...
De ai avea voce m-ai striga pe numele
Dăruit de tine pe când fericirea exista?
Însă acum am rămas doar cu urmele.
Spune-mi... de ce ai pleca?

         Tată...
          Aș vrea să te învăț să respiri din nou
          De mână să te iau și spre lumină să te îndrum,
          Dar nu mai avem nici timp, nici loc...
          Ne revedem în viața viitoare... rămas bun!