Mărturisiri la Apus

Infinit

Nimic nu a fost,
Nimic nu va fi vreodată.
Fericirea este doar o notă blestemată.
Începi să o cânți,
o lași să se evaporeze în neant.
Iar eu o ascult
și cer un bis dezamăgitor.
Însă îți permiți să sfârșești cântecul,
să îmi dărâmi gândirea,
să mă întorci pe dos cu totul,
să îmi schimbi firea.
Lumea noastră
de foc e înghițită.
Iar din cutremur
tot ce am clădit ne pică.

Cer vântului să mi te aducă înapoi
și cu adierea
să îți mângâie sufletul.
Căci ziua de ieri
nu se potrivește cu cea de mâine.
Și îmi doresc să pot avea de ales
decât să alerg întruna
spre nicăieri.

Rog stelele să îți aducă sclipirea
ochilori ce pictau curcubeie
odinioară.
Le număr,
crezând că într-un final o să mă
opresc la tot ce a fost odată.
Dar de la tristețe la împlinire
e o cale infinită și uitată.

Îi ordon soarelui să aducă lumină
acolo unde nici speranță nu mai este.
Pânza de păianjen nu-i de ajuns
să coasem timpul
pe o fărâmă de bătaie.
Și nici strălucirea ta falsă
nu mă trimite cu gândul la uitare.