Mărturisiri la Apus

Sufletul în două

Visam...
Visam cu ochii larg deschişi
La cerul pictat în mai multe nuanțe.
Râdeam, ştiam că-n paradis
Mă voi dezlega de aceste ațe,
Zburând spre infinit
Şi căutând speranțe.

Pluteam...
Pluteam să mângâi duios norii
Fără vreo frică colosală de eşec,
Însă o voce mi-a readus fiorii,
Având un timbru malițios, încet.
Am ignorat începutul erorii
Şi am ascultat-o din mers:

,,— Opreşte-te! Nu îți dai seama
Cât de nesocotită eşti?
Niciodată nu vei ajunge
Cerul să primeşti.
Rămâi aşezată pe realitate
Şi în umbra ta ce te aşteaptă,
Căci de altceva nu o să ai parte,
Nu vei schimba nimic deodată!"

M-am oprit din zborul feeric,
Înțepenind prea crud.
Totuşi, reuşind să privesc luna
Şi vocea de sus să o ascult:

,,— Fata mea, te iubesc tare!
Şterge-ți lacrimile, mă înec.
Vorba beznei chiar te doare,
Dar la mine o să te trec.
Meriți fericirea absolută
Şi o mână să te ridice.
Frica aceea e prea slută,
Curajul de a reuşi va învinge!"

Plângeam...
Plângeam să-mi sufoc mintea.
Mă deruta să tot încerc.
Unde îmi era oare menirea,
Să continui sau să tot aleg?
Tunet în vocea mea
Şi fulger în privire:

,,— Dragă soartă,
Asta-s eu!
Blestemată de propria ființă,
Să renunț la drumul meu tot mereu...
Şi să nu înțeleg de cuvință.
Nu am umbrelă,
Deşi în lumea mea stă să plouă.
Aşa se întâmplă când de fapt
Am sufletul în două!"