Merg pe o potecă plină cu copacii
Umbrelor murinde sub tăciunele aprins
De șoapte zburând în văzduhul
Celor fără de pustiitul apus.
Am închis toamna din mine,
În paragina disperării de morminte
Ce zac gemând în jurul meu
Durerea din liniștea eternă.
Frica de vânturi suspină adânc
În frigul din sărutările tale—
M-ai lăsat cu sufletul mistuit
De flăcările înghețate
Cu căldura iluziei de rigoare
A brațelor tale transparente.
Am înaintat și am văzut groapa,
Pe care mi-ai săpat-o în stâncă
Cu lacrimi amare din uscăciunea
Ochilor tăi cu dilatație morbidă.
Ciorile cârduri vesteau moarte
În miez de noapte cu lună plină—
Am sfârșit inevitabil în purgatoriu,
Sufletul meu— o lampă în orologiu,
Vestind ceasul pieirii sufletelor
Ce tânjesc după dragoste platonică.
Am avut o revelație, o mică—
Cale spre ascendență cerească...
Am murit scriind pe masa cenușie,
Din camera palelor inimi străpunse
De sfârșirea acută a trăirilor
Iubirii plămădite cu speranță—
Așteptându-te pe tine...
CITEȘTI
Apus printre ploi
PoesieDoar plouă. Peste oameni, haine....suflet. Picăturile curg încet, încet, peste inima mea rece de atâtea nopți, topind gheața ce îmi acoperă ființa. Mă contopesc cu natura. Îmi formez propria umbrelă din speranță. Ea mă protejează de recile lacrimi...
