Apus printre ploi

În nori

Fericire în extaz de agonie
Apusul cade peste mine
Și mă adoarme în clipa
Marilor mele speranțe.
Îmi șuieră gândurile de tăcere aspră
Cu o dulceață de vreme amăruie—
Ecoul minții în culori de floare
Se sparge în spuma valurilor
Mării de sentimente în care
Trăirile mi se sufocă...
În camera gri din ceruri
Aștept să te văd,
Știind că n-o să vii.
Absurdul circumstanțelor
Și marea e un cer albastru,
Sunt între șoaptele morții
Soarelui pentru lună.
Cu picioarele deasupra
Tuturor iubirilor umane
Privind banal parcul...
Parcul nostru amorțit,
De atâtea veacuri pustiit,
Cu aceeași bancă de lemn.
Locul în care coboram
Pentru a avea o clipă
De iubire—
Pentru tine clipa era o viață
Și pentru eternitatea mea
Doar o simplă răsuflare...
În posomorârile mele,
Lacrimile scriu povestea
Ce regretabil ai sfârșit-o,
Pe nisipul care curge
În clepsidra infinitului...
Te păstrez, în petalele florii care,
S-a ofilit pe mormântul tău
Și mă sfâșie să privesc,
Numele tău prăfuit de uitare.
Universul te-a risipit in galaxia
Morților fără de soartă,
Unde eu nu te pot avea
Dar sunt bucla ta temporală...
Iadul repetat la nesfârșit
Unde toate regretele devin realitate.
Te țin în negura angoasei
Ce-mi apasă necuprinsul suflet—
Ești doar o amintire vie
Ce arde in vârtejul mării
Pe care o neliniștești.