Apus printre ploi

Nu aparțin pământului

Curg într-un râu ce pare a nu se termina. E atât de adânc și de ascuns încât înot în derivă de ani întregi și nici măcar n-am putut descoperi de ce mă aflu aici. Îmi târăsc existența într-o vale a păcatelor de om neprihănit, încercând să evadez.
Nu știu cine sunt și unde sunt. Tot ce pot simți e durerea apăsătoare care îmi gâdilă plămânii când încerc să respir, sub toată viitura infinitului. Sunt atât de speriată de faptul că încă nu am învățat să înot, încât îmi înghit lacrimile sperând că îmi voi aduce aminte de unde am plecat. Dacă privesc în sus, lacrimile încep să se ascundă sub rama ochelarilor în care toată ființa mea există, umplându-se cu toate dezastrele pe care le-am provocat. Sunt înspăimântată de cerul plin de stele pe care-l privesc. Mă sfâșie o teamă neimaginabilă. Și închid ochii, tremurând venele mâinilor care strâng disperate apa în pumni. Nu am un trup sau un suflet, sunt o fantasma ce putrezește în tristețea profundă a prafului de stele. Atâtea imagini în acele mici și sclipitoare stele. "Ororile unui om mereu fericit" descriu atât de bine fața lor. Am fost mereu un om fericit, nu-mi păsa nimic altceva înafară de faptul de a-i face pe ceilalți fericiți, considerând că voi fi și eu fericită. Dar m-am cufundat în panică atunci când nu am putut îndrepta tristețea cuiva. Am clacat și am început să mă simt părăsită. Nu mai simțeam inima cum îmi bate în piept, nu auzeam pe nimeni în jur. O voce stranie vorbea limbi pe care le puteam simți atât de apăsător în lipsa mea de viață încât mă sfâșia faptul că nu mă pot mișca din loc. Puteam privi doar într-un colț care era însemnat pentru  nesemnificația mea. Cu cât încercam să ajut mai multe persoane, cu atât mă pierdeam mai mult pe mine până când nu mai reușeam să mă adun. Nu puteam să vorbesc, eram paralizată. Aveam frica unei nopți înstelate, ploaia bătând în geam aducând furtună în golul din mintea mea. Toate speranțele din mine au fost inundate de depresia nopții adorate de mine. Și râul curge din mine, silit să înainteze de furtuna ce se naște din iubirea mea pentru oameni. Am ajuns să înot într-o mare de regrete abătută de adierea crivățului ce îngheață-mi inima. Tot ce se citește cu ochiul minții sunt părțile din mine pe care nu le descoperisem și pe care singuratatea unei depresive seri mi le-a oferit răsplată pentru tot ce am făcut. Sunt un dezastru. Corpul meu pleacă în direcții cunoscute, dar nu știe să se întoarcă înapoi acasă, unde îl așteaptă mugurii conversației acoperite de lunima sinchisită a becului grizonat din cameră. Începusem să vorbesc singură. Eram singura care mă puteam înțelege. Nimeni nu e obligat să asculte balivernele mele, nici măcar eu. Și mă sfâșia faptul că nu mă puteam gândi și la mine. Să fiu și eu în stare să nu mă înjunghii de fiecare dată când am ocazia, sa mă simt și eu bine, să mă iubesc. Nu pot fii egoistă. "Dintr-o stea sclipitoare, m-am născut să strălucesc." imi tot repetam. De aceea mă simt sfâșiată când privesc cerul. Pentru că știu unde îmi e locul, dar nu pot ajunge. Perfecțiunea cerului nu o voi mai putea atinge niciodată. Imediat ce mă opresc din plâns, apa se revarsă în abis. Dispare, rămânând doar fantezia mea de a fi om. Nu m-am nascut pentru a fi om, ci pentru a fi bună.
Din rodul iubirii cerului înstelat și al mării am înflorit, iubind sărutările părinților mei la apus și la răsărit. Nu o să aparțin niciodată pământului și n-o să mă bucur de oamenii lui, dar o să împărtășesc singura însușire pe care știu că o am, aceea de a încerca să obțin fericirea din orice gol al sufletului.