Apus printre ploi

Otravă

Toamna-i suflet pustiit
Și-și suflă-n vânt ultima suflare...
În parc curg, izvor infinit,
Frunze-n palul mistuit.
Iubirea e un vid —
Care apune sub fiecare ploaie.
Pe bancă, privind zburătoare,
Alinturi și șoapte dospite,
Mor încet ca o roză fără de raze umbrind.
Durere nu mai simt demult —
Doar liniște ascult în jur,
Urc în decadența ideii de iubire
Ce îmi e dat să văd, e doar închipuire.
Mâini ținându-se-n lanț,
Pe sub nuci plecați în zare,
Despărțire toamna-mi răsare,
Îngheț— pe al morții făgaș.
Privindu-mă în lemnul
Ce mă însoțește în singurătate,
Văd trecutul meu plin de disperare,
De dragoste metamorfozată-n necesitate.
În înalte ceruri admir,
Respirația copacilor vorbind,
Spunându-mi că voi muri sub clar de lună,
În parcul ce-l aveam cunună.
Iubesc când văd picături pe banca mea—
Incepe ploaia, în pași mărunți,
Să-mi mângâie buricile gândurilor
Ce-și duc veacul p-un lăstar
De floare adormită în prisma
Inimii ce ofilește neîncetat.
Urme de pași plecând în negură,
Învăluiți de ființa ta divină,
Îmi plâng privirea-n
Valuri de mare zdrobită.
Mă întind pe pământul rece
Care îmi aduce caldura nesfârșirii.
Mă înghite cu iarba cu tot—
Și-mi coase gura cu spinii
Inimii tale din mozaic de mătase.
Însingurarea mi-aduce alinare
În contemporanitatea spontanei mele nopți,
Iubesc când privesc întunericul
Minții tale luminate-n torți.
Iubire platonică în moleculele,
Dimineții trezite de beția
Nepăsării ochelarilor tăi
Cu lentile de pelin.
Fruct acru și veștejit
Aspirând la alinare,
Am murit! —
E răsărit de astru-n lună...