Apus printre ploi

Umbra despărțirii

Mâna pe care obișnuiam s-o țin
Atât de strâns între ale mele-
E doar o umbră care-mi pătrunde,
Foarte des în amintiri și îmi rupe
Bucăți de timp, pierdute în întuneric,
Și le coase, crezând că va recupera,
Ceva ce îi aparținea,
Trecutul.
Câte o bucată, până m-ai destrămat....
Și am rămas fără 4 camere din casă.
Din casa în care mă adăposteam,
Plângând, de fiecare dată când,
Te auzeam cum pășeai în afara ei.
După ce ușa scârțâia a regret,
Plecarea ta ascundea voci
Care îmi șopteau că mă vei părăsi,
De atunci aștept să te întorci.
Pereții sunt îmbibați cu al tău parfum,
Acel miros pe care nu-l pot uita,
Canapeaua încă are ticul verbal
Pe care, cu rușine, încercai să-l ascunzi.
Becul a înghițit umbra ta,
Păstrând-o la loc de cinste
În al său glob de sticlă.
Foile albe, împrăștiate,
Ți-au șters întunecimea
Urmelor de pași,
Pe care le-ai înfipt adânc
În golul podelei.
Cuierului îi lipsește o haină,
În care obișnuiai să te învălui
Și te-a eclipsat atât de mult,
Încât i-ai luat înfățișarea.
Orice haină port îmi aduce aminte,
Cum în fiecare dimineață priveam
Către cer și ne întrebam,
Când ne vine oare ceasul.
Mânerul ușii, uneori,
Se apasă singur, crezând
Că-l atingi cu adierea
Unui vânt trecător.
Toate camerele acestea
În care alergam, copii,
Ne-au crescut în adulți
Care s-au îndepărtat.
Toate lucrurile din mine
Îți duc dorul enorm,
Dar ai ales să porți un chip
Pe care nu-l mai recunosc.
Acum mi-ai scos inima din piept
Așteptându-te să sufăr,
Dar pentru mine e ceva obișnuit
Să nu simt nicio bătaie.
A murit de când ai plecat
Și era atât de neagră,
Pentru că încă-și amintea
Culoarea hainei pe care o îmbrăcai.
Acum că o ai, o poți arunca,
În colecția ta de inimi frânte,
Dar să știi că mereu va bate
Pentru că tu o menții în viață,
Cât timp îți aparține.