Apus printre ploi

Pustiu

Scârțâit al vremii îmi bate în geam —
Gust de cerneală uscată pe mâna mea ce scrie,
Agonia unei vieți după care tânjeam,
Scriind pagini și pagini de pură isterie.
Tu, tu ,tu!
În toate imaginile ce le desenam
Cu metafore care apun sub lacrimi,
Ce încă îmi lasă valuri secate pe obraji.
Îmi doream atât de mult să rămâi,
Încât ți-am oferit cuvintele pe post de cărămizi
Pentru podul care avea să te ducă,
Departe, între vieți pierdute cu haine străvezii.
Și am avut timp să te privesc doar o seară —
Admiram cerul indigo plin de mici,
Licurici, din părul tău, care curgea râu,
Peste vaile munților crestați de grijile tale mărunte.
Acest râu era ultimul nostru veac rămas,
Care se varsă în infinitul lac din mintea mea,
Plină cu supernove de amintiri ce explodează,
În mine, în fiecare sfârșit de după-amiază.
Următoarea seară de vară,
Cerul nu mai avea sclipirea ta...
Ai fugit printre alte o mie
De miliarde de ani lumină pustie.
Erai o stea ce mereu călătorea,
Doar o dată ai fost muza mea.
Încă mă uit pe geam și încerc
Să dau de tine cu privirea
Îți scriu numele, a ta e iubirea,
Pe care o învârt cu stiloul în cerc.
Te simt atunci când bați în geam,
O adiere tomnatică îmi răvășește sufletul,
Plin de regrete și așteptând să te întorci,
Încă se mai zbate între nebunie și lipsă de văpaie.
În fiecare seară becul sumbru de bătrânețe,
Clincăie lumină deasupra harababurii de hârțoage,
Pe care scriu epitete și comparații,
Aruncându-le în derivă de pe blocul minții mele,
Sperând, că vei reuși măcar
Să citești vreun cuvânt.
Lumea îți apreciază frumusețea ideală
A unui cer sculptat din nori grizonanți,
Ale caror mici despărțiri,
Udă cu iubire decandența prostiei.
Aceasta este iubirea pe care o trimiți către mine,
Dar de care eu nu mă pot bucura —
Pentru că nici măcar n-am apucat,
Să te țin în brațe de rămas bun.
Rămășițele din mine,
Conțin urme de regret...
Mă descompun în lumina zilei —
Curg ploaie în vanul dezamăgirii,
Ce tot îl port cu mine-n piept.