Apus printre ploi

Oglindire...

Sunt închisă în propriul meu corp—
Un corp tânăr și frumos,
Iar eu o umbră a fantomei
Ce-și caută tinerețea.
Pierd ticăiturile ceasului,
Fără vreun rost anume,
Plângându-mă că sunt cine sunt—
Un nimic pătat de orgoliu.
Caut alinare în cuvinte,
Vorbesc cu mine însămi
În ceasurile târzii—
Oare cine o să mă reprezinte?
Am de străbătut
Cale lungă în viață,
Dar deja simt cum apun.
Mi se scurge sufletul,
Râncezește de nesiguranța
Pe care i-o ofer mereu
Ambalată într-un buchet
De flori mucegăite.
Nicio vorbă nu mă poate
Feri de intunecata parte
A colțului de minte,
În care sunt prizonieră.
Pășesc călcând în gol,
În teatrul vieții joc,
Un amărât rol
De marionetă.
Vântul tomnatic mă suflă
În dimensiuni ancestrale,
Unde vidul și ființa mea
Sunt două lumi opus diametrale.
Stelele mi le pun în ochi
În speranța că lacrimile
Nu-mi vor mai cădea.
Metafore-mi străbat orbita
De planetă nevăzătoare,
Umplu marea de tristețe,
Cuvintele-mi sunt letale.
Frunze cad în nepăsare,
Toamna e ce mi-a lipsit,
Am așteptat-o cu disperare,
Pe bancă, lângă plopul ponosit.
Tunetele rup din mine
Urletele de regret,
Ploaia sculptează riduri
Pe al meu rigid portret.
Fulgerele-mi desenează
Pe orizont câte o fereastră,
Aș vrea să sar de la etaj
Să scap de acest pasaj—
Din viața mea.
Când evadez din gânduri
Sunt o urmă de persoană,
Mă citesc printre rânduri,
Dețin luna în coroană.
E greu să fii eu,
Să știi ce gândesc,
Oare sunt doar un dezastru,
Sau doar asta reușesc?