Din zori de zi lună pustie,
Învăț să iubesc întunecimea
Nopții tale auriu-fumurie.
Plină de ceață și însingurare,
Ancestrală în a lumii transă,
Ești prima zeitate ce apare—
Pe cerul tău, de mii de stele,
Găsesc goluri de vreme apăsată,
Spulberând viața din iubirile mele.
Eu sunt gerul cu strigăt de lup,
Ce caut lumina-n infinita moarte,
Din negrul pământului erup.
Tu supernova ce aspiră,
La supremitatea cerului înalt,
Hyperion, pentru care toți muriră.
Tăcută, îți admir anii sculptați,
Pe față, cu picături fine de ceață,
În drumuri pietroase de munte.
Caut alinarea în eterna ta privire,
Ce luminează ziua când ploaia,
Peste lumea îmbibată în păcat,
Cade —
Mi-aș dori să iubesc nemurirea,
Să mă poți lua cu tine pe geană de apus,
Dar mă pierd cu gândul în iluzie timpurie.
Sunt undeva pe la asfințit—
Moartea asuprindu-mă cu mâna-i,
Închide-mi pleoapele-n într-un sărut...
M-am stins—aspirând către iubire...
Un singur vis nu s-a împlinit,
O clipă deasupra lumii, cu tine.
CITEȘTI
Apus printre ploi
PuisiDoar plouă. Peste oameni, haine....suflet. Picăturile curg încet, încet, peste inima mea rece de atâtea nopți, topind gheața ce îmi acoperă ființa. Mă contopesc cu natura. Îmi formez propria umbrelă din speranță. Ea mă protejează de recile lacrimi...
