Time

Capitolul 86 - Lolita

Mana lui Dianna m-a scuturat ferm dar cu o usoara blandete. Am scos un oftat obosit inainte sa imi deschid lent ochii, lasand lumina de afara sa imi spele somnul de pe fata. 

-Jen, trezeste-te, vocea ei – asa cum ma asteptam – era mica, un ton asemanator cu o soapta nu prea inceata. Am ajuns iar tu dormi deja prea mult, nu ai sa fi in stare sa inchizi un ochi la noapte.

-Nu iti fa griji, am murmurat in timp ce mi-am frecat ochii cu buricele degetelor, vocea mea pastrand un ton usor sarcastic si amuzat. Am sa-mi dau in cap cu ceva daca e nevoie sa adorm – cu cat sunt mai putin constienta de locul asta, cu atat mai bine.

Eram adormita, dar nu oarba, asa ca am observat bine privirea lui Dianna. Tinea o oarecare tristete, probabil stiind prin ce urma sa trec in urmatoarea saptamana, dar nu a spus nimic. 

Fara prea multe alte cuvinte, s-a indepartat de langa locul meu si a mers din nou spre spatele autocarului. Mi-am indreptat spatele, arcuindu-l usor si intinzandu-mi nu prea exagerat bratele intr-o parte. Doamne, scaunele astea sunt imposibile. Niciodata nu am dormit bine in autocare, avioane, masini sau orice pe parcurs de drum lung – as prefera sa dorm pe jos in oricare moment.

Privirea mea inca usor adormita s-a miscat lent prin jur. Am urmarit cum diferiti elevi erau treziti sau se trezeau de la zgomotele de prin autorcarul nemiscat. Fiecare arata amortit, pregatit pentru o saptamana "minunata" departe de scoala. Nu vreau sa imi imaginez cum eu aratam, dar stiam cum ma simteam – ma simteam groaznic. Era ca si cum eram pregatita sa sar cu parasuta de la o inaltime prea mare. Era ca si cum eram pe cale sa iau viata unui om cu propriile mele maini. Sa dau foc la cele mai bune picturi din lume. Sa tin flamanda o mica pisicuta infometata. Chestii pe care nu doream sa le fac, chestii oribile pe care nu le suportam si la care nu ma gaseam destul de puternica. Asa ma simteam acum, pentru excursia asta, tocmai in locul asta. Dintre toate locurile din lume, tocmai asta a trebuit sa fie.

Mi-am scuturat capul si mi-am presat palmele de fata, frecandu-mi pielea. Am scos un geamat de frustrare.

-Oh, lasa-ma sa ghicesc. Asta e unul dintre acele momente in care te intrebi "De ce eu? De ce eu?" de parca asta ar rezolva ceva cand, de fapt, e o intrebare care te face sa arati ca o pustoaica dintr-o telenovela proasta cum vara mea de 15 ani obisnuia sa urmareasca.

Mi-am muscat cu putere buza inferioara si am incercat sa imi aduc toata forta sa nu o prind pe Rebecca de parul ei blond, perfect si desprins si sa o lovesc cu capul de ceva.

-Rebecca, te rog – nu acum, vocea mea era dura si serioasa, dar am incercat sa o pastrez mica. Prea multi se plimbau prin autocar, cautandu-si bagajele sau incercand sa se strecoare spre iesire, si nu doream sa atrag atentia asupra mea.

-Fie, a ridicat din umeri, rotindu-si ochii in acelasi timp. Doar ca sa te scutesc de la chin – nu ca as vrea, dar ma simt intr-o postura destul de buna astazi – dar gasca aia de Mia, si Harry, inca se afla in autobuz asa ca daca mai vrei sa pui mana vreodata pe el ai face bine sa iti dai jos fata aia adormita de pe tine.

-Hey, nu incerc sa impresionez pe nimeni-

-Da, da, cum spui tu, nu ma lua acum cu aburelile tale prostesti.

M-am incruntat la ea, dar nu am mai zis un alt cuvant. Oricat de mult Rebecca nu m-ar lasa sa vorbesc, era adevarat, nu incercam si nici nu am sa incerc sa impresionez pe cineva, cu atat mai putin pe Harry. Harry m-a vazut in cele mai rele si bune etape ale mele; cand eram adormita, trezita, beata, nervoasa, plansa, speriata, fericita, poate rare ori cand ma comportam ciudat sau diferit. Nu aveam de gand sa imi dau "fata mea adormita" jos doar pentru ca Harry avea de gand sa se porneasca in curand spre iesirea autocarului si sa treaca pe langa mine (probabil cu Mia pe langa el) doar pentru cateva secunde. Poate la fel de bine nici sa nu se uite la mine, probabil ca nici nu o sa o faca cu adunatura din intregul autocar.