Time

Capitolul 87 - Lacrimile Lunii

Ok, imi pare rau ca a durat atat de mult sa postez, dar macar am facut-o inainte de 2015 haha. Oricum, sper ca nu v-am tinut chiar ridicol de mult cu intreaga poveste si imi pare rau daca in capitolul asta nu o sa se intample prea multe, dar suntem pe la sfarsit si incerc sa incadrez totul cum trebuie asa cum am spus ca am sa fac.

Citire placuta si Sarbatori fericite. xx

Anonymous's POV.

Am calcat delicat peste zapada rece, incercand sa ma feresc de orice fel de sunet si m-am presat cu grija de scoarta copacului. Cand am tras aer in piept si l-am expirat in continuare usor, am vazut cum mici aburi imi paraseau buzele uscate. Am ignorat raceala din jurul meu si am privit cu atentie spre cele doua figuri care mergeau lent impreuna, doar un mic spatiu intre ei.

-Ok, atunci, hai sa ne oprim din mers, vocea lui era calma in timp ce a vorbit si a privit prin jur, de parca incerca sa caute ceva. Hai acolo.

Am urmarit-o pe Jennifer cum s-a uitat prin jur usor confuza, incercand sa ma ascund mai tare de copacul inalt de care ma ascundeam cand privirea ei s-a indreptat doar pentru cateva momente spre padurea intunecata in care ma aflam. Intr-un final privirea ei a devenit mai serioasa, de parca a prins ceva in cele din urme, si a vorbit cu un ton nesigur.

-Nu stiu, Harry, de ce am merge acolo? Arata neatinsa si-

-Exact. Hai odata, nu vreau inca sa ma intorc inapoi in camera, Harry a vorbit, ridicand o sticla spre buzele sale inainte sa o fluture usor prin aer. Era prea intuneric ca sa ii mai vad expresia lui Jennifer, dar nu a mai durat mult pana cand amandoi sa se puna din nou in miscare. Am urmarit cum pasii lor au lasat urme prin zapada inalta si rece, amandoi aratand ca mai aveau putin pana cand sa se lipeasca unul de altul si sa aduca cat mai multa caldura posibila intre ei.

-Cum crezi ca ar reactiona Gemma daca ar afla ca tatal vostru vitreg este al meu? curiozitatea se citea cu prea mare atentie in tonul lui Jennifer iar Harry a ramas tacut, gandindu-se.

-Nu am idee, e destul de matura, mereu a fost mai matura decat varsta pe care o are cu adevarat – deci probabil ca ar reactiona ca un adult. Probabil ca i-ar trece peste ceva timp.

-Ei bine... atunci, de ce iti faci asa mari griji de toata treaba asta daca spui ca ar reactiona destul de OK? 

Harry i-a aruncat o privire atenta in timp ce mergeau, amandoi tacuti pentru cateva momente, indreptandu-se tot mai tare de mica cabana intunecata. Au mers prea departe si nici nu am indraznit sa ma misc, asa ca tot ce am mai reusit sa vad era spatele lor si din cand in cand o parte din chipul lor cand aruncau o privire unul spre altul.

-E o diferenta in a reactiona si in a simti ceva. Doar pentru ca sunt sanse sa reactioneze OK nu inseamna ca o sa se simta OK, Jenna a scos un mic "oh" delicat la asta iar Harry a privit-o din nou pentru cateva momente. 

Se indepartau prea tare si incepeam sa nu mai aud ce isi ziceau, dar nu erau sanse sa ma misc fara sa ma auda cineva – padurea e intunecata dar nu destul de intunecata incat sa ma ascunda pe mine si sunetele pe care le puteam face.

L-am auzit pe Harry murmurand ceva, dar nu am putut sa imi dau seama de la distanta asta si mi-am dat seama ca nu mai erau sanse sa ii aud. Dar i-am privit cu atentie, urmarindu-l pe el cum isi aseaza fara ezitare mana peste clanta ruginita a cabanei din lemn. Mana mea s-a presat mai tare de scoarta copacului si un mic ranjet a aparut deasupra buzelor mele uscate.

Harry a deschis usa iar Jennifer a ramas usor nemiscata dupa cuvintele sale, de parca incerca sa proceseze ceva. I-am vazut mica incruntatura de deasupra sprancenelor si privirea usor pierduta inca de aici.