MANIAC

Capitolul 5

Degetul meu mijlociu te salută

Toate fetele știu că ei nu sunt ticăloși,
sunt doar băieți.

În seara aceea, incidentul a apărut la TMZ, un clip de douăzeci de secunde filmat cu telefonul mobil. Oricine ar fi fost persoana care l-a înjunghiat, nu se vede pe filmare. Stă cu spatele, acoperit de o glugă largă și mă îndoiesc că cineva a văzut ceva. Cea mai sigură cale de a afla e ca victima să vorbească. Pentru siguranța tuturor, ar face bine s-o facă. Mă ghemuiesc cu picioarele goale la piept și îmi cufund nasul în hanorac simțind cum mi se face pielea de găină. Îmi pun atât de multe întrebări că nici nu știu ce vreau să știu mai întâi. Lilith trage aer în piept șoptind un „Doamne Sfinte", iar eu o aprob în tăcere.

— Tu îți dai seama că criminalul ar putea să fie în campus ? se întoarce ea spre mine. Poate chiar în an cu noi.

— Poate avea o problemă doar cu tipul ăla.

E singura explicație plauzibilă. Nu ucizi oameni fără motiv, doar așa de distracție. Poate doar dacă e un sociopat, ceea ce e foarte posibil. Lilith mă prinde de braț.

— Nu spuneai tu că te urmărește cineva ?

Scutur din cap și bag picioarele sub mine jucându-mă cu șnurul de la glugă.

— Așa mi s-a părut. În întuneric mintea îți joacă feste.

— Și dacă n-a fost așa ? Dacă ne urmărește pe amândouă ? Dacă chiar în momentul ăsta...

Se oprește din senin și își duce degetul la buze făcându-mi semn să tac și se ridică pe vârfuri, mergând spre ușă. O deschide cu repeziciune, iar eu ridic din sprâncene.

— Nu e nimeni acolo, Lilith.

— Știu, doar că sunt îngrozită. Putea să fie Caleb în locul lui, sau orice alt student nevinovat.

Oftează și își lasă capul pe spate apoi mă privește și arată cu degetul înspre mine.

— De unde ai ăla ?

— Ă, e o vechitură, l-am adus de acasă, ridic din umeri.

Soneria telefonului ne face pe amândouă să tresărim, iar Lilith așteaptă să-i spun cine e apelantul. Mimez pe buze „mama", iar ea pare să se relaxeze.

— Hei, n-am mai vorbit de ceva timp, nu ? încep eu știind care e motivul pentru care sună.

— Nu ai idee cât de tare mă bucur că-ți aud vocea și că ești bine. Ai văzut la știri ce s-a întâmplat ? Asta e aproape de tine, nu ? Îl cunoști pe băiat ?

Ridic privirea spre Lilith care dă din cap spunându-mi că nu ar fi o idee prea bună să-i spun mamei că am fost și eu acolo. Și-ar ieși din minți și ar intra în panică gândindu-se că am fost atât de aproape de incident.

— Nu îl cunosc, mamă. Sunt sigură că a fost o neînțelegere între ei, știi cum e.

Mama începe să vorbească repede înșirându-și toate nemulțumirile și grijile pentru mine și pentru băiatul acela de care nu a auzit în viața ei. Când termină reușesc să spun și eu ceva.

— Nu îți face griji, mă țin departe de probleme.

Lilith își umflă obrajii abținându-și râsul, iar eu îi arăt degetul mijlociu.

— Așa și sper. Cred că m-ar face să mă simt mai bine dacă ai mai da și tu pe acasă.

— Ce ? mă încrunt. Abia a trecut o lună de facultate, nu pot să vin. Am vorbit că ne vedem de ziua Recunoștinței.