MANIAC

Capitolul 20

Uniți în iad așa și pe pământ

Toate fetele știu că nimeni nu ar crede că un înger ar putea aduce lumea în flăcări.

- Ați auzit bine.

Colega mea de cameră dă ușor din cap și plescăie din buze. Gestul ăsta mă duce cu gândul la Caleb cu care nu prea am avut ocazia să stau de vorbă de la accident încoace. O discuție de zece minute pe terenul de sport al universitații nu e suficient încât să mă facă să mă simt mai bine. Micah pare să se gândească la ceva, iar mi mi se învârte capul după noaptea asta ieșită din tipar. Nu am vorbit serios când am spus că vreau să plec, nici nu știu ce m-a apucat, dar nu am de gând să dau acum înapoi când amândoi belesc ochii la mine.

- E o idee bună, oftează Lilith cu ochii în tavan și capul lăsat pe spate. Dar ar trebui să plec și eu, știi că nu dorm singură.

- Poate dormi Caleb în patul meu.

Lilith își coboară privirea dură spre mine și abia acum înțeleg. Ei s-au despărțit și mie nu mi-a spus nimic. Aparent până și Micah era la curent, iar asta explică comportamentul distant al lui Caleb și iritarea colegei mele. Decid să nu aduc asta în discuție tocmai acum pentru că mă preocupă lucruri mai importante.
Mă întorc cu spatele și iau valiza din fundul dulapului analizând-o îndeaproape. Știu că cel mai bine e să stau cât mai departe de campus o perioadă, dar nu-mi permit să plec pur și simplu. Până în Pittsburgh sunt vreo șase ore și jumătate, iar Caleb nu mai are mașina ca să plecăm împreună.

- Ar trebui să plec, spune Micah.

Doar că nu pleacă.
Ca și cum ar avea nevoie de aprobarea mea. Mă îndoiesc totuși că va putea să mai doarmă vreunul din noi în noaptea asta. Indoielile în privința lui Micah încep să se risipească, dar întotdeauna voi ține un ochi deschis. Nu mi-e clar încă și o să fiu mult mai atentă la el de acum. Dau din cap, iar el iese pe hol.

- Ce facem acum?

Îi fac semn să tacă o secundă până ce aud pașii greoi coborând scările și iau din dulap hanoracul lui care a rămas la mine. Îl trag peste cap scoțându-mi părul afară.

- Facem pe spionii.

Sprânceana ei aurie se arcuiește și în ochi îi apare o scânteie de curiozitate.

***

Crenguța din boschet mă lovește în cap la adierea vântului.

- Ești sigură că vrei asta? șoptește Lilith. Vreau să spun că nu ai avut o seară tocmai normală. Eu aș fi îngrozită.

Alung imaginea acelor ochi siniștri din cap. E ceva la care nu vreau să mă gândesc și sper că nu mă vor bântui pentru tot restul existenței mele. Asta e cam incert acum, nu ?

- Sunt, accentuez cuvântul. Dar nu pot să stau în cameră. Sau în cămin. La naiba, nu pot să stau în loc pentru că e ca și cum aș aștepta să vină la mine.

- Și de ce îl urmărim pe Micah? Credeam că...

Îi fac semn să tacă și îl urmăresc cu privirea pe Micah cum scoate din mașină cuțitul pe care l-am folosit la antrenament și pe care îl văzusem înainte...să cad și să rămân inconștientă. Noroc că Lilith îmi ține de șase și nu îl poate vedea, altfel ar fi fugit la prima secție urlând în gura mare că Micah e un ucigaș. Nici nu mai sunt sigură de asta, n-am dovezi solide, doar bănuieli. Îl întoarce pe o parte și îl privește cu sprâncenele împreunate apoi se apleacă în mașină, iar după câteva secunde trântește portiera și o ia pe poteca dinspre cămin.