MANIAC

Capitolul 48

              Arta sublimă a manipulării

         Toate fetele știu că adevărul stă scris pe toate chipurile noastre.

    Arunc un cartof în gură și mă strâmb când simt gustul cartonului pe care îl are. Poate ar trebui să fie livrați cu o etichetă pe care scrie „a se consuma înainte să se răcească". Pun punguța la loc în pachet și cobor din mașină după ce Micah o parchează în spatele căminului, într-o zonă special amenajată. Răsucește inelul de la chei pe deget și prinde setul în palmă în timp ce vine spre mine fredonând piesa pe care am ascultat-o mai devreme când veneam dinspre secție. Se oprește în dreptul meu și îmi prinde mâna liberă într-a lui, petrecându-și degetele printre ale mele.
     Îmi ridic privirea spre el surprinsă de gest și fac ceea ce mi-am dorit să fac toată seara, dar m-am abținut pentru că mi se părea stânjenitor ca prietenii mei să asiste la vreun fel de afecțiune între noi doi. Îl trag ușor de bluză spre mine și îmi presez încet buzele peste ale lui. Nu e tocmai un sărut, ci mai mult un pupic inocent. Mă retrag, iar el clipește confuz, umezindu-și buzele de parcă ar încerca să înțeleagă reacția mea venită din senin.

     - Pentru ce-a fost asta?

     Ridic din umeri.

     - Voiam să te sărut. Așa că am făcut-o.

    Înclină din cap și chiar dacă ochii lui sunt unbriți de șapcă pot să-i văd. Sclipesc, oarecum, și în colțul buzelor îi apar mici încrețituri chiar dacă nu zâmbește în toată regula. Respiră lent, iar abdomenul i se mișcă încet în timp ce stă și se uită la mine.
     Mă strâmb și fac mișto de el.

    - Arăți puțin mm... fac semn cu degetul spre fața lui, fericit.

     Pufăie pe nas amuzat.

     - Sunt fericit.

    Dacă s-ar putea, sprânceana mea ar urca până în creștetul capului. Cozorocul de la șapcă mă lovește în puntea nasului când se apleacă spre mine.

     - Nu mă crezi, răutăcioaso?

     - Te cred, numai că mă gândesc la ce anume din mine te face să fii fericit.

     Se pregătește să spună ceva, dar îi prind buzele între degete ca să nu mă întrerupă cu gura cea mare pe care o are.
      Arată comic. Mai ales când îmi privește cruciș degetele.

     - Te descurci cu prostiile mele. Știu, mărturisesc răstogolindu-mi ochii peste cap, că sunt o durere în fund cu care încerci să te descurci din când în când. Dar rămâi tot timpul. Îmi accepți temerile și nesiguranțele, iar asta mă face să-mi dau seama că îți pasă de mine. Am zilele în care sunt mofturoasă, ticăloasă și puțin încăpățânată, să zicem. Surâd. Și totuși, nu ai lăsat ca asta să intervină între noi.

     Oftez frecându-mi obrazul cu palma. E jenant să recunoști anumite chestii, dar să-i spun direct în față știi, cred că te iubesc sau așa ceva, habar nu am pentru că nu știu cum ar trebui să funcționeze, nu e tocmai varianta mea preferată. Așa că mai bine îi vorbesc despre lucrurile mărunte pe care le face și pe care le apreciez la el. E tot un fel de „te iubesc", doar că sub acoperire.
      Nu spune nimic și continuă să mă urmărească mai departe cum trăncănesc.

     - Mă rog, mă foiesc și privirea îmi fuge când spre el, când spre felinarul din stradă. Apreciez asta la tine. Voiam doar să știi. Nu o spun prea des și ar trebui.

     Își țuguie buzele mijindu-și ochii și... la naiba, chiar mă simt ridicol clătinându-mă ca un copil ce își așteaptă pedeapsa pentru că a spart fix vaza aia hidoasă. Aștept să spună ceva, dar fața lui îmi transmite că se abține cu greu să nu râdă așa că-mi smulg mâinile din strânsoarea lui gata s-o iau la pas și eventual să mă ascund într-un boschet. Mă înșfacă de cot trăgându-mă de hanorac înapoi spre el. Îmi cuprinde trupul cu ambele brațe și mă strânge la piept până scâncesc de durere.
      Chicotește în urechea mea și-mi sărută tâmpla.